Razboi pe Rama

— De ce oa-me-nii noștri lup-tă împotriva octo-pă-ian-je-ni-lor? întrebase Benjy cu o săptămână în urmă. Octozii nu vor să facă rău…

— Coloniștii din Noul Eden nu-i înțeleg pe octopăianjeni, răspunsese Nicole. Și nu vor să-i lase pe Archie și unchiul Richard să le explice.

— Atunci ei sunt mai proști decât mine, spusese mohorât Benjy.

Doctorul Blue și ceilalți angajați din spitalul octopăianjenilor erau foarte impresionați de Benjy. La început, când se oferise să dea o mână de ajutor, octopăianjenii avuseseră rezerve căci se îndoiau că poate face mare lucru, date fiind aptitudinile lui limitate. Totuși, după ce Nicole îi explica o sarcină simplă și el o repeta în fața ei, Benjy nu făcea nici o greșeală. Cu corpul lui tânăr și puternic, era deosebit de util la munci grele, lucru valoros acum când foarte multe dintre creaturile mai mari nu se mai aflau prin preajmă.

În timp ce Nicole se îndrepta spre centrul administrativ, cu mintea plină de gânduri plăcute legate de Benjy, imaginea lui Katie îi apăru brusc în minte și se alătură imaginii fiului ei retardat. În gând, Nicole își plimbă privirea de la o imagine la alta. Oftă. Ca părinți, ne-am concentrat prea mult timp pe potențialul intelectual și extrem de puțin pe celelalte calități, mai concrete. Cel mai mult contează nu câtă inteligență are copilul, ci ce se decide să facă cu ea… Benjy a reușit mai bine decât ne-am fi așteptat noi vreodată, în principal datorită calităților sale lăuntrice… Cât despre Katie, nici în cele mai negre coșmaruri ale mele…

Nicole își întrerupse șirul gândurilor când intră în clădire. Un paznic octopăianjen o salută fluturându-și un tentacul și ea îi zâmbi. Când ajunse la obișnuita cameră de vizionare, constată cu mirare că Optimizatorul Șef o aștepta. Liderul octopăianjen spuse:

— Am vrut să profit de acest prilej atât ca să-ți mulțumesc pentru contribuția pe care o aduci în această perioadă dificilă, cât și pentru a te asigura că familia și prietenii tăi de aici, din Orașul de Smarald, vor fi tratați și îngrijiți ca și cum ar fi membrii speciei noastre, indiferent ce se întâmplă în următoarele câteva săptămâni.

Optimizatorul Șef dădu să iasă din cameră.

— Să înțeleg că situația se deteriorează? întrebă Nicole.

— Da, răspunse octopăianjenul. De îndată ce oamenii vor zbura pe deasupra pădurii, vom fi nevoiți să recurgem la represalii.

După plecarea Optimizatorului Șef, Nicole se așeză în fața consolei pentru a parcurge datele adunate de cuadroizi în ziua precedentă. Nu avea acces la toate informațiile din Noul Eden, dar avea voie să acceseze imaginile care prezentau activitățile cotidiene ale tuturor membrilor familiei sale. Nicole putea să vadă zilnic ce se petrecea în subsolul în care se aflau Richard și Archie, cum se acomodau Ellie și Nikki din nou cu Noul Eden și ce se întâmpla în lumea lui Katie.

Pe măsură ce timpul trecea, Nicole se uita din ce în ce mai puțin la Katie. Era pur și simplu prea dureros pentru ea. În schimb, îi făcea mare plăcere să se uite la nepoata ei, Nikki, mai ales în după-amiezile în care fetița se ducea pe terenul de joacă din Beauvois ca să se joace cu ceilalți copii din sat. Deși filmările erau mute, Nicole aproape că auzea aievea țipetele de încântare și veselie care acompaniau țopăiala micuței Nikki și a celorlalți copii cu o minge de fotbal.

Nicole era foarte îngrijorată din cauza lui Ellie. În ciuda eforturilor eroice pe care le făcea, fiica ei nu reușea deloc să-și readucă la viață căsnicia. Robert rămăsese retras în munca lui, de care se folosea pentru a nu privi în față emoțiile nimănui, nici măcar pe cele proprii. Era un părinte responsabil, dar reținut cu Nikki, arătând doar rareori un sentiment de plăcere autentică. Nu făcea dragoste cu Ellie și nu voia să vorbească despre acest subiect; îi spusese doar că „nu e pregătit” când ea, înlăcrimată, abordase subiectul, la trei săptămâni după revenirea în Noul Eden.

În timpul lungilor ședințe de vizionare solitară, Nicole se întreba adesea dacă e posibil, ca părinte, să-ți vezi copilul în dificultate și să nu te întrebi ce ai fi putut face ca să-i ușurezi viața. Rolul de părinte este o aventură fără nici un rezultat garantat, se gândi Nicole cu inima strânsă, în timp ce o urmărea pe Ellie plângând noaptea pe tăcute. Un singur lucru știi în mod sigur: că nu te vei convinge niciodată că ai făcut destul.

Întotdeauna îl lăsa pe Richard la urmă. Deși nu reușise să se scuture de premoniția că nu-și va mai atinge niciodată soțul, nu permitea acelui sentiment să-i umbrească bucuria zilnică pe care o simțea când îi urmărea viața din subsol. Îi plăceau mai ales conversațiile lui Archie, cu toate că de multe ori îi era greu să citească de pe buzele lui. Discuțiile lor îi aminteau lui Nicole de zilele de după evadarea ei din închisoare și din Noul Eden, când ea și Richard discutau ore întregi despre orice. De fiecare dată după ce se uita la Richard, Nicole avea moralul mai ridicat și se simțea mult mai capabilă să facă față propriei singurătăți.