Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
După ce îl salută oficial pe Optimizatorul Șef și-și ceru iertare pentru insuccesul misiunii lor, Archie trimise două mesaje personale, unul scurt lui Jamie și unul mai lung doctorului Blue, în răbufniri de culori care ieșeau din stilul obișnuit, cumpătat al mesajelor lui Archie. Richard, care ajunsese să-și cunoască bine tovarășul de captivitate în cele două luni de stat împreună, se simți fascinat și înduioșat de această minunată manifestare de emoții neinhibate.
Când Archie termină, Richard veni la el și-i puse o mână pe spate.
— Te simți mai bine acum? întrebă el.
— În unele privințe, răspunse Archie. Dar, în același timp, mă simt și mai rău. Acum sunt mai conștient decât înainte că s-ar putea să nu-i mai revăd pe doctorul Blue și pe Jamie…
Richard îl întrerupse.
— Uneori îmi imaginez ce i-aș spune lui Nicole dacă aș putea vorbi cu ea la telefon.
Rosti foarte corect cuvintele, exagerând mișcările buzelor. „Mi-e foarte dor de tine, Nicole, și te iubesc din toată inima”.
Richard nu avea vise prea vii. De aceea, era puțin probabil ca sunetele externe să fie încorporate într-un vis în desfășurare. Când auzi ceva ce i se păru a fi un târșâit de picioare deasupra lui în toiul nopții, se trezi repede. Archie dormea. Richard se uită în jur și își dădu seama că lumina de serviciu din zona toaletei era stinsă. Alarmat, își trezi tovarășul octopăianjen.
— Ce este? întrebă Archie în culori.
— Am auzit sus ceva neobișnuit, șopti Richard.
Se auzi cum ușa care dădea spre scara de la subsol se deschide încet. Richard auzi în vârful scării un pas ușor, apoi altul. Își încordă vederea, dar nu văzu nimic în semiîntuneric.
— E o femeie și un polițist, spuse Archie, care avea capacitatea de a vedea în infraroșu. S-au oprit o clipă pe a treia treaptă.
O să fim omorâți, își spuse Richard. Simți că-l cuprinde o frică puternică și se trase mai aproape de Archie. Auzi ușa de la subsol închizându-se încet, apoi pași care coborau treptele.
— Unde sunt acum? întrebă el în șoaptă.
— La baza scării, spuse Archie. Vin… Cred că femeia este…
Richard auzi un glas ce părea să vină din trecut.
— Tată! Unde ești, tată? Dumnezeule! E Katie!
— Aici, Katie, răspunse Richard prea tare. Aici, repetă el încercând să-și stăpânească emoția.
Fasciculul unei lanterne foarte mici se plimbă pe peretele din spatele saltelei lui și în cele din urmă poposi pe fața lui bărboasă. Câteva clipe mai târziu, Katie se împiedică de Archie și căzu pur și simplu în brațele tatălui ei.
Îl sărută și-l îmbrățișă cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Richard era atât de uluit de eveniment, încât la început nu fu în stare să răspundă la nici una din întrebările lui Katie.
— Da… da, mă simt bine, spuse el în cele din urmă. Nu-mi vine să cred că ești tu… Katie, o, Katie… O, da, masa aia cenușie de acolo, pe care ai lovit-o cu picioarele acum un minut, e prietenul și tovarășul meu de închisoare, octopăianjenul Archie…
Puțin mai târziu, Richard schimbă pe întuneric o strângere de mână cu un bărbat pe care Katie îl prezentă doar „prietenul meu”.
— Nu avem mult timp, spuse Katie în grabă după câteva minute de conversație despre familie. Am scurtcircuitat sistemul de înaltă tensiune din întreagă zonă rezidențială și nu mai durează mult până-l repun în funcțiune.
— Deci, o să evadăm? întrebă Richard.
— Nu, răspunse Katie. În mod sigur v-ar prinde și v-ar ucide… Am vrut doar să te văd… Când am auzit zvonul că ești ținut undeva în Noul Eden… Oh, tată, ce dor mi-a fost de tine! Te iubesc atât de mult…
Richard își luă fiica în brațe și o ținu strâns; ea plângea. E atât de slabă, se gândi el, ca o fantomă.
— Și eu te iubesc, Katie, spuse Richard. Luminează-ți fața… lasă-mă să-ți văd ochii frumoși.
— Nu, tată, spuse Katie, îngropându-și fața la pieptul lui. Arăt bătrână și consumată… Vreau să mă ții minte așa cum eram. Am avut o viață grea…
— E puțin probabil să vă mai țină mult aici, domnule Wakefield, o întrerupse glasul de bărbat din întuneric. Aproape toată lumea din colonie a auzit povestea apariției voastre în tabăra soldaților.
— Te simți bine, tată? întrebă Katie după o scurtă tăcere. Ești hrănit cum trebuie?
— Mă simt bine, Katie… dar n-am vorbit nimic despre tine. Ce faci? Ești fericită?
— Am fost iarăși promovată, spuse Katie repede. Și noul meu apartament e frumos… ar trebui să-l vezi… și am un prieten care ține la mine…
— Mă bucur foarte mult, spuse Richard, în timp ce Franz îi amintea lui Katie că e timpul să plece. Ai fost întotdeauna cea mai deșteaptă dintre copii… meriți să fii fericită.
Katie începu dintr-o dată să hohotească și-și lăsă capul pe pieptul tatălui ei.
— Tată, o, tată, spuse ea printre lacrimi, te rog, ține-mă în brațe.
Richard își luă fiica în brațe.
— Ce este, Katie? întrebă el cu blândețe.
— Nu vreau să te mint. Lucrez pentru Nakamura, mă ocup de prostituate. Și sunt dependentă de droguri… Complet dependentă de droguri.
Katie plânse mult timp. Richard o ținea strâns și o bătea ușurel pe spate.
— Dar te iubesc cu adevărat, tată, spuse Katie când, în cele din urmă, înălță capul. Întotdeauna te-am iubit și te voi iubi întotdeauna… Îmi pare cumplit de rău că te-am dezamăgit.
— Katie, trebuie să plecăm acum, spuse Franz cu fermitate.
Katie își sărută în grabă tatăl și-i mângâie cu afecțiune barba, pentru ultima dată.
— Ai grijă de tine, tată, spuse ea. Și nu renunța să speri. La lumina lanternei, cei doi vizitatori traversară încăperea, îndreptându-se spre scară.
— La revedere, tată, spuse Katie.
— Te iubesc, Katie, spuse Richard auzind pașii fiicei sale pe scări.
5
Octopăianjenul de pe masă era inconștient. Nicole îi întinse doctorului Blue micul container de plastic pe care-l ceruse acesta și-l urmări cum aruncă creaturile micuțe pe lichidul negru-verzui care acoperea rana deschisă. În mai puțin de un minut, lichidul dispăru și colegul ei octopăianjen cusu cu dibăcie incizia, folosind primii cinci centimetri de la trei din tentacule.
— Ăsta e ultimul pe ziua de azi, spuse doctorul Blue în culori. Ca întotdeauna, Nicole, îți mulțumesc pentru ajutor.
Trecură împreună din sala de operații într-o cameră alăturată. Nicole încă nu se obișnuise cu procesul curățării. Inspiră adânc, apoi își scoase halatul de protecție și-și introduse brațele într-un bol mare plin cu zeci de animale argintii micuțe, subțiri. Nicole se luptă să-și învingă repulsia în timp ce creaturile se cățărau pe brațele și mâinile ei.
— Știu că partea asta nu e plăcută pentru tine, spuse doctorul Blue, dar acum că bombardamentele au contaminat principala rezervă de apă, chiar că nu avem de ales… Nu ne putem asuma riscul ca una din substanțele de aici să fie toxică pentru tine.
— La nord de pădure e distrus totul? întrebă Nicole în timp ce doctorul Blue se curăța și el.
— Aproape, răspunse octopăianjenul. Și se pare că inginerii oameni au terminat de modificat elicopterele. Optimizatorul Șef se teme că vor face primul zbor deasupra pădurii într-o săptămână sau două.