Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— Ai grijă, sunt o mulțime de lucruri în joc…
Ellie se desprinse din îmbrățișare și-și privi mama în ochi.
— Știu, mamă, spuse ea serioasă, și asta mă înspăimântă. Sper să nu dezamăgesc…
— N-ai să dezamăgești, spuse cu degajare Nicole, bătându-și fiica pe umeri. Doar să nu uiți ce spunea greierele lui Pinocchio.
Ellie zâmbi.
— „Întotdeauna să-ți lași conștiința să-ți fie călăuză”.
— A venit Archie! o auziră pe Nikki strigând.
Se uită în jur, după soțul ei. Unde e Richard? se întrebă ea speriată. Nu mi-am luat rămas bun. O văzu ca prin ceață pe Ellie îndreptându-se spre ușă cu două rucsacuri. Nicole abia mai putea respira. Îl auzi pe Patrick întrebând „Unde e unchiul Richard?” și un glas răspunse din birou: „Sunt aici, în spate”. Nicole o luă la fugă pe hol, spre birou. Richard ședea pe podea, înconjurat de componente electronice și de propriul bagaj desfăcut. Nicole rămase în prag o clipă, ținându-și respirația.
Richard o auzi în spatele lui și se întoarse.
— O, bună, iubito, spuse el cu nonșalanță. Încă nu m-am dumirit câte componente de rezervă ar trebui să iau pentru translatorii mei.
— A venit Archie, spuse încet Nicole. Richard se uită la ceas.
— Cred că e timpul să plecăm, spuse el.
Culese o mână de componente electronice și le îndesă în rucsac. Apoi se ridică și se îndreptă spre Nicole.
— Unchiule Richard! strigă Patrick.
— Vin! strigă Richard. Doar un minut.
Nicole începu să tremure în clipa în care Richard o cuprinse în brațe.
— Hei, e în ordine, spuse el. Am mai fost despărțiți. Frica lui Nicole devenise atât de puternică încât nu putea să vorbească. Încercă cu disperare să fie curajoasă, dar era imposibil. Știa că-și atinge soțul pentru ultima dată.
Îl luă pe Richard pe după gât și-l trase ușor spre ea ca să-l poată săruta. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. Voia să oprească timpul în loc, voia ca acest ultim moment să dureze o veșnicie. Ochii ei fotografiară chipul lui Richard; îl sărută cu blândețe pe buze.
— Te iubesc, Nicole, spuse el.
Preț de o clipă, ea nu crezu că-i va putea răspunde.
— Și eu te iubesc, reuși să articuleze în cele din urmă. Richard își ridică rucsacul pe umăr și-i făcu cu mâna.
Nicole rămase în prag, uitându-se în urma lui. Auzi în minte glasul lui Omeh: „Nu uita”.
Lui Nikki nu-i venea să creadă cât e de norocoasă. Acolo, în fața ei, chiar în dreptul porților Orașului de Smarald îi aștepta un struțozaur, exact cum îi spusese Archie. Se foi nerăbdătoare în timp ce maică-sa îi încheia fermoarul la haină.
— Pot să-l hrănesc, mamă? întrebă ea. Pot? Pot? Richard o ajută pe Nikki să încalece pe struțozaur.
— Mulțumesc, Boobah, spuse fetița cuibărindu-se confortabil în adâncitură.
— Sincronizarea a fost pusă la punct cu foarte mare atenție, le spuse Archie lui Richard și Ellie în timp ce înaintau pe poteca din pădure. Vom ajunge în tabără când toți soldații se așază la micul dejun. În felul ăsta ne va vedea toată lumea.
— Cum vom ști precis când să ne facem apariția? întrebă Richard.
— Cu ajutorul unor cuadroizi din câmpiile din nordul îndepărtat. De îndată ce primii soldați s-au trezit și încep să se miște pe-afară, pe lângă corturi, Timmy, prietenul tău avian va zbura pe deasupra lor, purtând un anunț scris privitor la sosirea noastră iminentă. Mesajul nostru va indica faptul că vom fi precedați de licurici și că vom flutura un steag alb, așa cum ai propus tu.
Nikki observă niște ochi ciudați uitându-se la ei din întunecimea pădurii.
— Nu-i așa că e amuzant? o întrebă pe maică-sa. Ellie nu răspunse.
Archie opri struțozaurul la aproximativ un kilometru la sud de tabăra oamenilor. Lanternele și celelalte lumini din afara corturilor înșirate departe, în fața lor păreau niște stele licărind în noapte.
— Cam în momentul ăsta, Timmy ar trebui să arunce mesajul nostru în tabără, spuse Archie.
Timp de aproape un tert înaintară cu grijă în întuneric, nevrând să folosească licuricii ca nu cumva să fie observați prea devreme. Nikki dormea liniștită, cu capul în poala mamei ei. Richard, octopăianjenul și Ellie erau încordați. Înainte de a se opri, Richard întrebase:
— Ce facem dacă soldații trag în noi, înainte să apucăm să spunem ceva?
— Facem stânga-împrejur și ne retragem cât de repede putem, răspunse Archie.
— Și dacă vin după noi cu elicoptere și reflectoare?
— Dacă aleargă cât de repede poate, struțozaurul va ajunge la pădure în aproape patru vodeni.
Timmy se întoarse la grup și raportă, cu un scurt sporovăit la care Archie răspunse în culori, că și-a îndeplinise misiunea. Apoi Richard și Timmy își luară rămas bun. Câteva clipe mai târziu, în timp ce Timmy se îndepărta în zbor spre Orașul de Smarald, doi licurici se aprinseră lângă potecă și apoi se îndreptară spre tabăra oamenilor. Richard conducea procesiunea ținând în mâna dreaptă un steag alb, iar la vreo cincizeci de metri în spatele lui venea struțozaurul care-i ducea în spate pe Ellie, Archie și copilul adormit.
Când grupul ajunse la circa patru sute de metri de tabără, Richard îi văzu pe soldați prin binoclu. Aceștia stăteau în picioare, uitându-se în direcția lor. Richard numără douăzeci și șase cu totul, inclusiv trei cu puștile în poziție de tragere și alți doi care scrutau întunericul prin binoclu.
Conform planului, Ellie, Archie și Nikki descălecară când ajunseră la vreo două sute de metri de tabără. Struțozaurul fu expediat înapoi în Orașul de Smarald, după care porniră toți patru spre soldați. Nikki protestă la început când o treziră, căci nu-și făcuse somnul, dar percepând importanța cererii mamei ei de a nu face zgomot, se potoli. Archie mergea între cei doi adulți. Nikki o ținea de mână pe mama ei și fugea ca să țină pasul cu cei mari.
— Alo, voi de colo! strigă Richard când consideră că poate fi auzit. Venim cu gânduri pașnice.
Flutură cu putere steagul alb.
— Eu sunt Richard Wakefield. Împreună cu mine se află fiica mea, Ellie, nepoata mea, Nikki și un reprezentant al octopăianjenilor.
Probabil că era o priveliște uimitoare pentru soldați, căci nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci un octopăianjen. În timp ce licuricii pluteau deasupra capetelor soldaților, Richard și grupul său ieșiră din întunericul raman. Unul dintre soldați făcu un pas înainte și spuse:
— Sunt căpitanul Enrico Pioggi, comandantul acestei tabere… În numele forțelor armate ale Noului Eden, accept capitularea voastră.
Din cauză că anunțul iminentei lor sosiri fusese transmis în tabără cu nici o jumătate de oră mai devreme, corpul de comandă din Noul Eden nu avusese timp să întocmească un plan cu privire la prizonieri. De îndată ce raportase că un grup format dintr-un bărbat, o femeie, un copil și un octopăianjen extraterestru se apropie într-adevăr de tabăra lui, căpitanul Pioggi luase din nou legătura prin radio cu comandamentul frontului din New York și ceruse instrucțiuni. Colonelul însărcinat cu campania îi spusese „să lege prizonierii” și „să rămână pe recepție pentru ordine ulterioare”.
Richard anticipase că nici un ofițer nu va întreprinde vreo acțiune hotărâtoare până nu va fi consultat Nakamura însuși. În timpul lungii lor călătorii pe struțozaur, îi spusese lui Archie că era important să folosească timpul pe care-l vor avea la dispoziție printre soldații din tabără pentru a începe să combată propaganda răspândită de guvernul Noului Eden.