Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— S-ar părea că voi avea de înfruntat o situație neplăcută, spuse Nicole. Mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le știu înainte să ajungem?
— Nu prea, răspunse Vulturul. Acum avem totul sub control. Sunt convins că tovarășii tăi îți vor împărtăși detaliile cele mai importante din experiența lor… În plus, situația actuală este temporară, iar această fază aproape că s-a încheiat.
Doctorul Blue spuse:
— La început, toți supraviețuitorii din Rama au fost împrăștiați prin steaua de mare. În fiecare rază era un număr de oameni, un număr de octopăianjeni și câteva dintre animalele noastre utilitare cărora li s-a permis să supraviețuiască datorită rolului vital pe care-l au în structura noastră socială. Toate astea s-au schimbat câteva luni mai târziu, în principal din cauză că oamenii au continuat să se comporte agresiv… Acum fiecare specie locuiește într-o singură regiune…
— Segregare, spuse cu mâhnire Nicole. Asta e una din caracteristicile definitorii ale speciei mele.
— Acum, interacțiunile dintre specii au loc numai în cafenea și-n alte încăperi comune din centrul stelei de mare, spuse Vulturul. Totuși, mai mult de jumătate din oameni nu-și părăsesc raza decât ca să mănânce, și chiar și atunci evită cu grijă interacțiunile cu celelalte specii… Din punctul nostru de vedere, ființele umane sunt uluitor de xenofobe. În baza noastră de date nu există prea multe exemple de călători spațiali care să fie atât de retrograzi din punct de vedere sociologic ca specia ta.
Naveta schimbă direcția și magnificul tetraedru apăru din nou în câmpul lor vizual. Acum era mult mai aproape. Puteau să distingă mai multe surse de lumină individuale, atât în interiorul sferelor cât și în liniile de transport lungi și subțiri care le legau. Nicole se uită la frumusețea din fața ei și oftă din greu. Conversația cu Vulturul și Doctorul Blue o deprimase. Poate că Richard avea dreptate, se gândi ea, poate că omenirea nu poate fi schimbată decât dacă i se șterge memoria cu totul și o ia de la început, într-un mediu nou,cu un sistem operațional îmbunătățit.
Pe măsură ce naveta se apropia de steaua de mare, Nicole simțea și mai puternic golul din stomac. Își spuse să nu-și facă griji pentru lucruri prostești, cu toate astea nu se simțea deloc bine din cauza înfățișării ei. Se uită în oglindă și-și refăcu machiajul. Nu reuși să-și alunge neliniștea. Sunt bătrână, se gândi ea. Copiii mă vor considera urâtă.
Steaua de mare nu era nici pe departe la fel de întinsă ca Rama. Nicole înțelese ușor de ce era atât de aglomerată în interior. Vulturul îi explicase că intervenția reprezentase o soluție pentru situații neprevăzute și, ca urmare, Rama sosise la Baza de Tranzit cu câțiva ani mai devreme decât fusese inițial programat. Steaua de mare, o navă spațială scoasă din uz care scăpase cumva procesului de reciclare, fusese transformată într-un hotel temporar care să-i găzduiască pe ocupanții Ramei până puteau fi mutați în altă parte.
— Deci tu n-ai să vii cu mine? îl întrebă Nicole pe Vultur.
— Nu, răspunse el. Am treabă la Baza de Tranzit.
— Te voi însoți eu pe puntea de observație, până la intrarea în raza oamenilor, spuse doctorul Blue. După aceea trebuie să te descurci singură. Din fericire, camera voastră nu e departe de intrarea în rază.
Vulturul rămase în navetă, iar Nicole și doctorul Blue coborâră. Pasărea-om extraterestră le făcu cu mâna în semn de rămas bun, iar Nicole și octopăianjenul intrară în sas. După câteva minute intrară într-un vestiar mare, unde-i întâmpină robotul cunoscut ca Marele Bloc.
— Bine ai venit, Nicole des Jardins Wakefield, spuse uriașul robot. Ne bucurăm că în sfârșit ai sosit… Te rog să-ți lași costumul spațial pe banca din apropiere.
Marele Bloc, înalt de trei metri fără un pic, lat de aproape doi metri și construit din blocuri paralelipipedice asemănătoare cuburilor cu care se jucau copiii oamenilor, arăta exact ca robotul care supraveghease testele la care Nicole și familia ei fuseseră supuși la Baza de Tranzit de lângă Sirius, cu ani în urmă, înainte de întoarcerea lor în sistemul solar. Marele Bloc spuse cu glasul lui mecanic:
— Deși sunt sigur că nu vei crea probleme, vreau să-ți amintesc că toate comenzile date de mine sau de unul dintre roboții similari mai mici trebuie urmate fără ezitare. Menirea noastră este să păstrăm ordinea în această navă spațială… Acum, vă rog să mă urmați.
Marele Bloc se răsuci, pivotând pe articulațiile de la jumătatea trupului și porni rulând pe singurul lui picior cilindric.
— Această încăpere mare este numită puntea de observație, spuse octopăianjenul. În mod obișnuit este cea mai frecventată dintre camerele comune. Am golit-o temporar în seara asta, pentru a-ți fi mai ușor să ajungi la camera ta.
Doctorul Blue și Nicole se opriră un minut în fața uriașei ferestre care dădea spre Baza de Tranzit. Priveliștea era cu adevărat spectaculoasă, dar Nicole nu-și putea concentra atenția pe frumusețea și simetria superbei arhitecturi extraterestre. Era nerăbdătoare să-și vadă familia și prietenii.
Marele Bloc rămase pe puntea de observație, iar Nicole și însoțitorul ei octopăianjen porniră pe holul lat care înconjura nava spațială. Doctorul Blue îi explică lui Nicole cum să localizeze și să identifice locurile în care opreau micile tramvaie. De asemenea, octopăianjenul o informă pe Nicole că oamenii erau în a treia rază, în oricare direcție o lua de la stația navetei, iar octopăianjenii în cele două raze aflate imediat lângă stație, în sensul acelor de ceasornic.
— Raza a patra și a cincea sunt proiectate diferit. Acolo trăiesc toate ființele care sunt puse sub pază.
— Să înțeleg că Galileo se află într-un fel de închisoare? întrebă Nicole.
— Nu chiar, răspunse Doctorul Blue. Doar că în acea parte a stelei de mare sunt mult mai mulți roboți mai mici.
Coborâră împreună din tramvai după ce străbătură jumătate din circumferința interioară a stelei de mare. Când ajunseră la intrarea razei locuită de oameni, doctorul Blue ținu aparatul de monitorizare în fața lui Nicole și citi culorile de pe ecran. Pe baza datelor inițiale pe care le văzu, octopăianjenul folosi cilii de pe dosul unui tentacul pentru a cere mai multe informații.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Nicole.
— Inima ta a avut câteva palpitații în ultima oră, răspunse octopăianjenul. Am vrut să verific amplitudinea și frecvența aritmiilor.
— Sunt foarte emoționată, spuse Nicole. La oameni e normal ca emoțiile să producă variații de ritm cardiac.
— Știu, spuse doctorul Blue, dar Vulturul mi-a dat instrucțiuni să am mare grijă.
Câteva secunde, octopăianjenul nu mai spuse nimic în culori și studie datele de pe ecran.
— Cred că e în regulă, spuse el în cele din urmă, dar dacă simți cea mai mică durere în piept sau respiri sacadat, nu ezita să apeși pe butonul de urgență din camera ta.
Nicole îl îmbrățișă pe doctorul Blue.
— Îți mulțumesc foarte mult. Ai fost minunat.
— Mi-a făcut plăcere, spuse doctorul Blue. Sper ca totul să meargă bine… Camera ta are numărul patruzeci și unu, pe holul ăsta, cam a douăzecea ușă pe stânga. Tramvaiul oprește din cinci în cinci camere.