Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
Nicole se încruntă.
— Poate că nu trebuia să întreb. Nu-i deloc plăcut să știu că am în mine atâtea chestii electronice.
— Sondele nu sunt chiar electronice, spuse Vulturul, cel puțin nu în sensul în care folosiți cuvântul voi, oamenii. Și sunt absolut necesare în acest moment al vieții tale. Fără ele n-ai fi supraviețuit nici măcar o zi…
Nicole se uită lung la Vultur.
— De ce nu m-ați lăsat să mor, pur și simplu? întrebă ea. Sau aveți un plan cu mine, care justifică toate eforturile? Mai am încă de îndeplinit vreun rol?
— Poate, spuse Vulturul, dar poate ne-am gândit că ți-ar plăcea să-ți vezi încă o dată familia și prietenii.
— Mi-e greu să cred că dorințele mele joacă un rol important în ierarhia valorilor voastre.
Vulturul nu răspunse. Se duse la geamantanul așezat pe podea, lângă masă și se întoarse cu o oglindă, o pânză umedă, o rochie simplă, albastră și o trusă de cosmetice. Nicole își scoase cămașa de noapte albă, se șterse peste tot cu pânza umedă și îmbrăcă rochia. Inspiră adânc în timp ce Vulturul îi întindea oglinda.
— Nu-s convinsă că sunt pregătită pentru asta, spuse ea cu un zâmbet stins.
Dacă nu s-ar fi pregătit mental mai întâi, Nicole nu și-ar fi recunoscut chipul în oglindă. Fața ei arăta ca o cuvertură făcută din petice, adică din umflături și zbârcituri. Părul, sprâncenele și genele erau acum în parte albe, în parte cărunte. Primul ei impuls fu să plângă, dar reuși să-și stăpânească lacrimile. Dumnezeule, se gândi ea, sunt atât de bătrână… Chiar sunt eu asta?
Călăuzită de memorie, studie trăsăturile din oglindă în căutarea urmelor tinerei fermecătoare care fusese odată. Ici și colo vedea elemente dintr-un chip care fusese considerat cândva frumos, dar ochiul trebuia să știe unde să se uite. Inima i se strânse când își aminti dintr-o dată un incident petrecut cu ani în urmă, când era adolescentă și mergea cu tatăl ei pe un drum de țară din apropierea casei lor din Beauvois. O bătrână sprijinită în baston venea înspre ei și Nicole își întrebase tatăl dacă pot să traverseze drumul ca s-o evite.
— De ce? întrebase tatăl ei.
— Pentru că nu vreau s-o văd de aproape, răspunsese Nicole. E bătrână și urâtă… Mă face să mă cutremur.
— Și tu ai să fii bătrână într-o zi, spusese tatăl ei, refuzând să traverseze drumul.
Sunt bătrână și urâtă, se gândi Nicole. Și chiar mă cutremur văzându-mă. Îi înapoie oglinda Vulturului.
— Tu m-ai avertizat, spuse ea melancolică. Poate că trebuia să te ascult.
— Bineînțeles că ești șocată, spuse Vulturul. Nu te-ai văzut de șaisprezece ani. Celor mai mulți oameni le este greu să se împace cu procesul îmbătrânirii chiar dacă îl urmăresc zi de zi.
Îi întinse trusa cosmetică.
— Nu, mulțumesc, spuse deprimată Nicole, refuzând trusa. Situația e fără speranță. Nici chiar Michelangelo n-ar putea să facă nimic cu fața asta.
— Cum vrei, spuse Vulturul. Dar m-am gândit că s-ar putea să vrei să apelezi la cosmetice înainte de sosirea vizitatorului tău.
— Un vizitator! exclamă Nicole în egală măsură alarmată și emoționată. O să am un vizitator… Cine?
Întinse mâna după oglindă și cosmetice.
— Cred că am să las să fie surpriză, spuse Vulturul. Vizitatorul tău va sosi în câteva minute.
Nicole se rujă și se pudră, își pieptănă părul cărunt și-și pensă sprâncenele. Când termină, aruncă o privire dezaprobatoare în oglindă.
— Cam asta-i tot ce pot să fac, spuse ea mai mult pentru sine decât pentru Vultur.
Câteva minute mai târziu, Vulturul deschise ușa de pe cealaltă parte a camerei și ieși. Se întoarse însoțit de un octopăianjen. Nicole văzu culoarea bleumarin revărsându-se din fanta acestuia.
— Bună, Nicole. Cum te simți? spuse octopăianjenul.
— Doctore Blue! țipă Nicole emoționată.
Doctorul Blue ținea aparatul de monitorizare în fața lui Nicole.
— Am să stau aici, cu tine până vei fi pregătită pentru transfer, spuse medicul octopăianjen. Vulturul are alte îndatoriri în momentul de față.
De-a lungul micului ecran alergau benzi de culoare.
— Nu înțeleg, spuse Nicole, uitându-se în jos la aparat. Când Vulturul a folosit chestia asta, pe ecran apăreau numai cârlionți și alte simboluri ciudate.
— Acela era limbajul lor tehnic pentru scopuri speciale, spuse doctorul Blue. Incredibil de eficient, mult mai bun decât limbajul nostru în culori… Dar, firește, eu nu-l cunosc. De fapt, acest aparat este multilingvistic. Există chiar și un modul de engleză.
— Și cum comunici cu Vulturul când nu sunt eu prin preajmă? întrebă Nicole.
— Folosim amândoi culori, răspunse doctorul Blue. Ele îi parcurg fruntea de la stânga la dreapta.
— Glumești, spuse Nicole încercând să și-l imagineze pe Vultur cu culori pe frunte.
— Deloc, răspunse octopăianjenul. Vulturul este uimitor. Sporovăiește și țipă cu avianii, miaună și șuieră ca mirmipisicile…
Nicole nu mai văzuse până acum cuvântul „mirmipisică” în limbajul culorilor. Când ceru lămuriri, doctorul Blue îi spuse că în Grand Hotel trăiau acum șase dintre ciudatele creaturi și că alte patru erau pe cale să iasă din cantalupii în germinare.
— Cu toate că toți octopăianjenii și oamenii au dormit în timpul lungului voiaj, cantalupii au fost lăsați să se dezvolte, devenind mirmipisici și apoi materie sesilă, explică doctorul Blue. Deja sunt la următoarea generație.
Doctorul Blue puse aparatul pe masă.
— Deci care-i verdictul pentru azi, doctore? întrebă Nicole.
— Prinzi putere, răspunse doctorul Blue. Dar ești în viață numai datorită tuturor sondelor suplinitoare care au fost introduse în corpul tău. La un moment dat va trebui să te gândești să…
— … Să-mi înlocuiesc inima… știu, spuse Nicole. Poate părea ciudat, dar ideea nu-mi surâde prea tare… nu știu exact de ce sunt împotriva ei… Poate fiindcă n-am înțeles încă pentru ce să mai trăiesc… Știu că dacă Richard mai era în viață…
Se opri. Preț de o clipă se văzu iar în camera de vizionare, urmărind cadrele cu ultimele secunde din viața lui Richard. De când se trezise, nu se gândise la acel moment.
— Te deranjează dacă te întreb ceva foarte personal? întrebă Nicole.
— Deloc, răspunse octopăianjenul.
— Am urmărit împreună moartea lui Richard și Archie și am fost atât de distrusă încât n-am mai știut de mine… Archie a fost omorât în același timp; el era partenerul tău de o viață. Totuși, tu ai stat lângă mine și mi-ai oferit alinare… Moartea lui Archie nu te-a întristat, nu te-a făcut să simți că ai pierdut ceva?
Doctorul Blue nu răspunse imediat.
— Noi octopăianjenii suntem educați de la naștere să controlăm ceea ce oamenii numesc emoții. Sigur, alternativii sunt foarte susceptibili la sentimente. Dar aceia dintre noi care…
— Cu tot respectul cuvenit, îl întrerupse Nicole cu blândețe, eu nu ți-am pus o întrebare clinică, așa, ca de la medic la medic. Era o întrebare ca între prieteni.
În jurul capului octopăianjenului apăru o scurtă răbufnire de stacojiu, apoi alta albastră, fără legătură între ele.
— Da, am avut un sentiment de pierdere, spuse doctorul Blue. Dar știam că va veni, ori atunci, ori mai târziu. Când Archie s-a alăturat efortului de război, anihilarea lui a devenit certă… În plus, datoria mea în acel moment era să te ajut.