Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
Fetița nu voia să stea liniștită în brațele lui Nicole. Simțind că obosește, Nicole hotărî să se oprească pentru a se odihni. În timp ce copilul se juca în țărână, Nicole se uită la dezastrul din fața ei, atât din Domeniul Alternativ, cât și din partea Orașului de Smarald pe care o putea vedea în depărtare. Tristețea îi năpădi sufletul. Pentru ce toate astea? se întrebă ea. În minte îi apăru imaginea lui Katie, dar o dădu la o parte, preferând să se joace cu copilul. Cinci minute mai târziu auziră un șuierat.
Sunetul venea din cer, din Rama însăși. Nicole sări în picioare. Pulsul i se acceleră. Simți o ușoară durere în piept, dar nimic nu i-ar fi putut diminua emoția.
— Privește, îi strigă fetiței, privește acolo, la sud!
În îndepărtata calotă sudică, mănunchiuri de raze de lumină colorate jucau în jurul vârfului Marelui Corn, masiva spirală care se înălța în jurul axei de rotație a navei spațiale cilindrice. Mănunchiurile de raze se uniră și formară un inel roșu în apropierea vârfului spiralei. După câteva clipe, acest uriaș inel roșu pluti încet spre nord, în lungul axei Ramei. În jurul Marelui Corn dansară alte culori care formară un al treilea inel, de culoare portocalie, ce porni în cele din urmă după inelul roșu, tot către nord, pe cerul Ramei.
Șuieratul continuă. Nu era aspru și nici strident. Pentru Nicole era aproape muzical.
— O să se întâmple ceva, îi spuse Nicole cu entuziasm fetiței, ceva bun!
Fetița habar n-avea ce se petrece, dar râse cu poftă când Nicole o ridică și o aruncă spre cer. Și pentru ea inelele erau fascinante. Acum, un inel galben și unul verde traversau cerul negru al Ramei, iar cel roșu din fruntea procesiunii ajunsese la Marea Cilindrică.
Nicole aruncă din nou copilul în aer. De data asta, colierul de sfoară de la gâtul fetiței ieși de sub veșmânt și cât pe ce să-i zboare peste cap. Nicole prinse fetița și o îmbrățișă.
— Aproape că uitasem de colierul tău, spuse Nicole. Acum că avem puțină lumină, pot să mă uit la el?
Fetița chicoti când Nicole îi trase peste cap colierul de sfoară. De partea de jos era prinsă o bucățică de lemn cu diametrul de aproximativ patru centimetri, pe care era sculptat conturul unui bărbat cu brațele ridicate, înconjurat din toate părțile de flăcări. Nicole mai văzuse cu mulți ani în urmă o sculptură în lemn similară, pe biroul lui Michael O’Toole din camera lui de pe nava Newton. Sfântul Michel de Siena, își spuse Nicole, întorcând pe partea cealaltă „medalionul”.
Pe spate era imprimat cu grijă, cu litere mici, cuvântul „Maria”.
— Ăsta trebuie să fie numele tău, îi spuse Nicole fetiței. Maria… Maria.
Fetița nu dădu nici un semn de recunoaștere a numelui, ba chiar începu să se încrunte. Nicole râse și o mai aruncă o dată în aer.
După câteva minute, Nicole puse iar jos copilul care se zvârcolea. Maria se duse imediat de-a bușilea în țărână. Nicole stătea cu un ochi la Maria și cu celălalt la inelele colorate de pe cerul Ramei. Acum se puteau vedea toate cele opt inele: albastru, maro, roz și purpuriu peste Semicilindrul Sudic și primele patru în linie pe cer în partea de nord. În timp ce inelul roșu dispărea în calota nordică, în vârful Marelui Corn se forma alt inel roșu.
Exact ca acum mulți, mulți ani, se gândi Nicole. Dar mintea ei nu se concentra în întregime asupra inelelor. Căuta prin memorie, străduindu-se să-și amintească toate persoanele dispărute din Noul Eden și înregistrate ca atare. Își aminti că fuseseră câteva accidente pe Lacul Shakespeare și din când în când dispăruse câte un pacient din spitalul de boli nervoase de la Avalon… Dar cum putea să dispară un cuplu așa, pur și simplu? Și unde era tatăl Mariei? Nicole voia să le pună multe întrebări octopăianjenilor.
Inelele amețitoare continuau să plutească deasupra capului ei. Nicole își aminti acea zi specială de demult, când Katie, care avea pe atunci zece sau unsprezece ani, fusese atât de încântată de uriașele mele de pe cer încât țipase de bucurie. A fost întotdeauna un copil total lipsit de inhibiții, se gândi Nicole, neputându-se abține. Râsul ei era atât de total, atât de autentic… Katie avea un potențial uriaș.
Ochii lui Nicole se umplură de lacrimi Și le șterse și, cu un mare efort, se concentră asupra Mariei. Fetița stătea jos, mâncând fericită țărână de pe Platoul Central.
— Nu, Maria, spuse Nicole, atingând cu blândețe mânuțele copilului. Asta e mizerie.
Fețișoara frumoasă a fetiței se schimonosi și Maria începu să plângă. La fel ca și Katie, se gândi Nicole imediat. Nu suporta să-i spun „Nu”.Amintirile legate de Katie îi inundară mintea. Nicole își văzu fiica mai întâi bebeluș, apoi adolescentă precoce la Baza de Tranzit și, în cele din urmă, femeie tânără, în Noul Eden. Durerea de inimă care însoțea imaginile fiicei sale pierdute o copleși. Lacrimile îi curgeau pe obraji și trupul i se cutremura de hohote.
— O, Katie! urlă Nicole. De ce? De ce? De ce?
Își îngropă fața în mâini. Maria se oprise din plâns și se uita ciudat la Nicole.
— E în regulă, Nicole, spuse un glas în spatele ei. Totul se va sfârși curând.
Nicole se gândi că mintea îi joacă feste. Se întoarse încet. Vulturul se apropia cu brațele întinse.
Al treilea inel roșu ajunse în calota nordică; în jurul Marelui Corn nu mai erau lumini colorate.
— Așadar, când inelele se termină, se vor aprinde toate luminile? îl întrebă Nicole pe Vultur.
— Ce memorie bună! spus el. S-ar putea să ai dreptate. Nicole o ținea iar pe Maria în brațe. Sărută cu blândețe copila pe obraz și aceasta zâmbi.
— Mulțumesc pentru fetiță, spuse Nicole. E minunată… și înțeleg ce îmi spui.
Vulturul se întoarse cu fața la Nicole.
— Despre ce vorbești? întrebă el. Noi n-avem nici o legătură cu copilul.
Nicole cercetă ochii albaștri misterioși ai extraterestrului. Niciodată nu văzuse niște ochi care să exprime atât de multe lucruri. Însă își pierduse exercițiul de a-i descifra privirile. O tachina privitor la Maria? Sau vorbea serios? De bună seamă, nu era doar o pură întâmplare faptul că descoperise copilul atât de curând după sinuciderea lui Katie…
Ești prea rigidă în gândire, și-l aminti pe Richard spunându-i la Baza de Tranzit. Doar pentru că Vulturul nu seamănă din punct de vedere biologic cu noi, nu înseamnă că nu e viu. E robot, da, de acord, dar e mult mai deștept decât noi… și mult mai subtil…
— Să înțeleg că-n tot timpul ăsta ai stat ascuns pe Rama? întrebă Nicole câteva clipe mai târziu.
— Nu, răspunse Vulturul fără să dea detalii. Nicole zâmbi.
— Mi-ai spus deja că n-am ajuns la Baza de Tranzit sau într-un loc echivalent și am convingerea că n-ai trecut pe aici într-o vizită mondenă… Ai să-mi spui de ce te afli aici?
— Aceasta e o intervenție de gradul doi, spuse Vulturul. Ne-am hotărât să întrerupem procesul de observare.
— În regulă, spuse Nicole, punând copilul jos, înțeleg ideea… dar ce anume se va întâmpla?
— Toată lumea va adormi, răspunse Vulturul.
— Și după ce ne trezim? întrebă Nicole.
— Nu pot să-ți spun decât că toată lumea va adormi. Nicole făcu doi-trei pași în direcția Orașului de Smarald și ridică brațele spre cer. Se mai vedeau doar trei inele, și ele departe, deasupra Semicilindrului Nordic.