Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— Doar din curiozitate — nu mă plâng, înțelegi… spuse Nicole cu o urmă de sarcasm.
Se opri și se întoarse cu fața la Vultur.
— De ce n-ați intervenit mai devreme? Înainte să se întâmple toate astea (arătă cu brațul spre Orașul de Smarald)? Înainte să moară atâția…
Vulturul nu răspunse imediat.
— Nu le poți avea pe amândouă, Nicole, spuse el în cele din urmă. Nu poți avea în același timp și liberul arbitru și o binevoitoare putere superioară care să te apere de tine însuți.
— Scuză-mă, spuse Nicole cu o expresie de nedumerire pe față. Am pus cumva, din greșeală, o întrebare religioasă?
— Nu chiar, răspunse Vulturul. Tu trebuie să înțelegi că obiectivul nostru este să punem la punct un catalog complet al tuturor speciilor care călătoresc prin spațiu în această regiune a galaxiei. Noi nu judecăm pe nimeni. Noi suntem savanți. Nu ne pasă dacă sunteți predispuși din fire la autodistrugere. Totuși, ne pasă dacă rezultatele probabile ale proiectul nostru în viitor nu mai justifică importantele resurse pe care le-am alocat.
— Poftim? Vrei să spui că nu interveniți pentru a opri vărsarea de sânge, ci din alte motive?
— Da, răspunse Vulturul. Însă am să schimb subiectul, din cauză că timpul nostru este extrem de limitat. Luminile se vor aprinde peste două minute. La un minut după aceea veți adormi… Dacă dorești să-i transmiți ceva fetiței…
— O să murim? întrebă Nicole, brusc înspăimântată.
— Nu imediat, răspunse Vulturul. Dar nu pot garanta că toată lumea va supraviețui perioadei de somn.
Nicole se lăsă pe jos, lângă fetiță. Maria băgase în gură alt bulgăraș de pământ și se murdărise pe buze și în jurul gurii. Nicole îi șterse fața cu mare blândețe și-i dădu să bea apă dintr-o ceașcă. Spre mirarea ei, Maria sorbi din apă, vărsând-o pe bărbie.
Nicole zâmbi; fetița chicoti. Gâdilă fetița sub bărbie cu un deget. Chicotele Mariei se transformară în râs, râsul pur, magic, neinhibat al copilului mic. Sunetele erau atât de frumoase și o înduioșară atât de profund pe Nicole, încât ochii i se umplură de lacrimi. Se gândi: Dacă ăsta e ultimul sunet pe care mi-e dat să-l aud, foarte bine… Brusc, Rama se umplu de lumină. Era un spectacol uluitor. Marele Corn și cei șase sateliți ai lui, prinși de masivele întărituri plutitoare, dominau cerul deasupra lor.
— Patruzeci și cinci de secunde? îl întrebă Nicole pe Vultur.
Pasărea-om extraterestră dădu din cap. Nicole întinse mâinile și ridică fetița.
— Știu că nimic din ce ți s-a întâmplat de curând nu are nici o logică, Maria, spuse Nicole ținând fetița în poală, dar vreau să știi că deja ești deosebit de importantă în viața mea și te iubesc foarte mult.
Ochii fetiței aveau o uimitoare expresie de înțelepciune. Se aplecă și puse capul pe umărul lui Nicole. Timp de câteva secunde, Nicole nu știu ce să facă. Apoi începu s-o bată ușurel pe Maria pe spate și să cânte încetișor.
— Culcă-te… și te odihnește… fie-ți somnul binecuvântat…
Întoarcerea la Baza de Tranzit
1
Visele veniră înaintea luminii. Erau vise disparate, imagini la întâmplare care se asociau uneori în grupaje scurte, fără legătură între ele și fără vreun scop aparent. În primele vise de care își aducea aminte erau culori și modele geometrice. Nu-și amintea când începuseră. La un moment dat își spusese pentru prima oară: Sunt Nicole. Se vede că n-am murit. Dar asta fusese cu mult timp în urmă. De atunci văzuse în minte scene întregi și chipuri de oameni. Pe unele le recunoscuse. Acela este Omeh, își spusese ea. Acela e tata. De fiecare dată când se trezise, se simțise tot mai tristă. Richard apăruse în ultimele câteva vise. Și Katie. Amândoi sunt morți, își amintise Nicole. Au murit înainte să adorm.
Când deschise ochii, nu văzu nimic. Era beznă totală. Treptat deveni tot mai conștientă de ceea ce o înconjura. Coborî mâinile pe lângă corp și pipăi textura moale a materialului spumos. Se întoarse foarte ușor pe o parte. Probabil mă aflu în imponderabilitate, își spuse Nicole, mintea ei începând să funcționeze din nou după ani de latență. Dar unde mă aflu? se întrebă înainte de a adormi iar.
Data următoare când se trezi, Nicole reuși să vadă o sursă de lumină în capătul containerului închis în care era culcată. Își scoase labele picioarelor din spuma albă și le ținu în dreptul luminii. Era încălțată cu papuci curați. Întinse un picior să vadă dacă poate atinge sursa de lumină, dar aceasta era prea departe.
Nicole își duse mâinile în fața ochilor. Lumina era atât de slabă încât nu vedea decât un contur întunecat al tuturor degetelor, fără detalii. În container nu era destul loc pentru a se putea ridica în capul oaselor, dar dacă se proptea într-o mână, putea atinge capacul cu cealaltă. Nicole apăsă spuma moale cu degetele. Dedesubt era o suprafață tare, lemn sau poate chiar metal.
Mișcarea, chiar și atât de puțină, o epuiză. Respira repede și pulsul îi crescuse. Mintea îi deveni mai activă. Își amintea cu claritate momentele dinainte de a adormi pe Rama. Vulturul a venit chiar după ce am găsit copilașul acela, în Domeniul Alternativ… Așadar, unde mă aflu acum? Și cât am dormit?
Auzi un ciocănit ușor în container și se lungi la loc în spumă. A venit cineva. Întrebările mele vor primi răspuns în curând. Capacul containerului se ridică încet. Nicole își feri ochii de lumină. Văzu fața Vulturului și-i auzi glasul.
Cei doi stăteau împreună într-o cameră mare. Totul era alb: pereții, tavanul, masa rotundă și mică din fața lor, ba chiar și scaunele, ceașca, bolul și lingura. Nicole luă încă o lingură din supa caldă. Avea gust de supă de pui. În stânga ei, lângă perete se afla containerul alb în care dormise. În cameră nu mai existau alte obiecte.
— … În jur de șaisprezece ani cu totul, timpul călătorului, bineînțeles, spunea Vulturul.
Timpul călătorului, se gândi Nicole. Aceiași termeni i-a folosit și Richard…
— N-am reușit să vă întârziem îmbătrânirea la fel de eficient ca data trecută. Am făcut pregătirile oarecum în grabă.
În ciuda imponderabilității, lui Nicole i se părea că orice gest fizic îi cere un efort uriaș. Mușchii ei stătuseră inactivi foarte multă vreme. Vulturul o ajutase să se târâie cei câțiva pași dintre container și masă. Mâinile îi tremuraseră puțin când băuse apă și mâncase supa.
— Deci acum am în jur de optzeci de ani? îl întrebă pe Vultur cu un glas șovăitor pe care abia dacă-l recunoștea.
— Mai mult sau mai puțin, răspunse Vulturul. Mi-ar fi imposibil să-ți stabilesc o vârstă semnificativă.
Nicole se uită repede la însoțitorul ei, așezat de cealaltă parte a mesei. Vulturul arăta la fel ca întotdeauna. Ochii lui de un albastru intens, așezați de pe o parte și de cealaltă a pliscului cenușiu, proeminent, nu-și pierduseră nimic din intensitatea misterioasă. Penele din creștetul capului erau tot de un alb pur, contrastând puternic cu penele de un cenușiu închis de pe față, gât și spate. Cele patru degete de la fiecare mână, de un alb-crem și fără pene, erau ca ale unui copil.