Razboi pe Rama

Nicole nu mai auzea decât propria răsuflare. Ce-ar trebui să fac acum? se întrebă ea. Să continuu cercetarea în speranța că poate, cumva… sau să mă întorc?

Revenirea plânsului strident îi întrerupse gândurile. Nicole înaintă cu grijă. Nu, își spunea ea întruna, cu inima sfâșiată de plânsul disperat. Nimic nu poate semăna cu sunetele astea. Pe dreapta uliței înguste era un gard rupt. Nicole trecu prin el. În umbrele din fața ei văzu o mișcare.

Copilașul care plângea stătea pe jos, lângă forma neînsuflețită a unui om adult, probabil mama lui. Femeia zăcea cu fața în jos. Avea jumătatea inferioară a corpului acoperită cu sânge. După ce se convinse repede că femeia e într-adevăr moartă, Nicole întinse mâinile cu gingășie și luă în brațe copilul cu păr negru. Uimit de acest gest, copilașul se zbătu în brațele ei și slobozi în noapte un urlet puternic. Nicole îl lipi de umărul ei și îl bătu ușurel pe spate.

— Gata, gata, spuse ea în timp ce copilul continua să zbiere, totul o să fie bine.

În lumina slabă, Nicole putu să vadă că hainele ciudate ale copilului, două fâșii de pânză groasă de sac cu găuri decupate în locurile corespunzătoare, erau mânjite de sânge. În ciuda protestelor și a zvârcolirilor copilului, Nicole îl examină repede. În afară de o rană la picior și de mizeria care-i acoperea întreg corpul, fetița părea să fie teafără. Nicole estimă că are în jur de un an.

Cu mare blândețe, Nicole așeză fetița pe o bucată de cârpă curată, luată din trusa medicală. Se apucă s-o curețe, simțind cum fetița tresare puternic ori de câte ori exploda o bombă în apropiere. Încercă să o liniștească oarecum, cântându-i „Cântecul de leagăn” al lui Brahms. În timp ce Nicole îi pansa rana de la picior, fetița se opri din plâns și o privi lung cu ochii ei imenși, surprinzător de albaștri. Nu se împotrivi deloc nici chiar atunci când Nicole luă un tampon umed și începu să-i curețe murdăria de pe piele. Totuși, puțin mai târziu, când Nicole o ștergea pe sub „cămașa” din pânză de sac și, spre uimirea ei, dădu peste o bucată de sfoară petrecută ca un colier pe după gâtul copilului, fetița începu iar să zbiere.

Nicole luă în brațe copilul care plângea și se ridică. Precis îi e foame, se gândi Nicole, uitându-se în jur după o baracă sau un adăpost. Trebuie să fie ceva de mâncare pe undeva pe aici. La vreo cincisprezece metri, sub o stâncă mare, unde în mod clar fusese o zonă împrejmuită înainte de începerea bombardamentelor, Nicole găsi o cratiță mare cu apă, niște obiecte mici al căror scop îi era necunoscut, un așternut improvizat pentru dormit și alți câțiva saci din care se făcea îmbrăcămintea mamei și a copilului. Dar nimic de mâncare. Nicole încercă fără succes să facă fetița să bea apă din cratiță. Apoi îi veni altă idee.