Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— Și asta e pentru ce mi-ai făcut mie, spuse ea trăgând trei gloanțe în organele lui genitale, într-o succesiune rapidă.
Gărzile sparseră ușa în câteva secunde. Dar ea fu mai rapidă.
— Iar asta, Katie Wakefield, spuse ea cu glas tare vârând în gură țeava revolverului, este pentru ce ți-ai făcut tu singură.
Ellie se trezi când auzi cheia răsucindu-se în lacătul de la celula ei.
— Tu ești, Robert? întrebă ea.
— Da, Ellie.
Robert intră în celulă tocmai când ea se ridica. O cuprinse în brațe și o îmbrățișă impetuos.
— Sunt atât de bucuros că te văd! spuse el. Am venit de îndată ce Hans mi-a spus că paznicii au abandonat secția de poliție.
Robert își sărută soția nedumerită.
— Îmi pare îngrozitor de rău, Ellie. M-am înșelat cum nu se poate mai rău.
Lui Ellie îi trebuiră câteva secunde ca să se adune.
— Au abandonat secția de poliție? De ce, Robert? Ce se petrece?
— E haos total, răspunse el mohorât, părând complet distrus.
— Ce vrei să spui, Robert? întrebă Ellie, brusc înspăimântată. Sper că nu i s-a întâmplat ceva lui Nikki!
— Ei nu i s-a întâmplat nimic… Dar oamenii mor cu duiumul… Și nu știm de ce… Ed Stafford s-a prăbușit acum o oră și a murit înainte să apuc măcar să-l consult… E un fel de epidemie monstruoasă.
Octopăianjenii, se gândi Ellie. În cele din urmă, octopăianjenii au ripostat. Își ținu soțul lipit de ea; el plângea. După câteva secunde se desprinse.
— Îmi pare rău, Ellie… E atâta harababură… Tu te simți bine?
— Da, Robert… Nimeni nu m-a mai interogat sau torturat de câteva zile. Dar unde e Nikki?
— E acasă, cu Brian Walsh. Îl mai ții minte pe Brian, prietenul lui Patrick, nu-i așa? Mă ajută să am grijă de Nikki de când ai plecat… Bietul de el, alaltăieri, când s-a trezit, și-a găsit ambii părinți morți.
Ellie și Robert ieșiră din secția de poliție. Robert vorbea continuu, sărind de la un subiect la altul, dar Ellie reuși să înțeleagă câte ceva din vorbăria lui aproape incoerentă. După spusele lui Robert, doar în ultimele două zile se înregistraseră în Noul Eden peste trei sute de decese inexplicabile. Iar sfârșitul nu se întrezărea.
— E ciudat, bombăni el. Numai un copil a murit… Cele mai multe victime erau în vârstă.
În fața secției de poliție din Beauvois, o femeie disperată, la vreo treizeci și cinci de ani, îl recunoscu pe Robert și se agăță de el.
— Trebuie să vii cu mine, doctore, imediat! țipă ea cu un glas strident. Soțul meu e în stare de inconștiență… Stătea cu mine la masă, mânca și a început să se plângă că îl doare capul. Când m-am întors de la bucătărie zăcea pe podea… Mă tem că a murit.
— Vezi, spuse Robert, întorcându-se spre Ellie.
— Du-te cu ea și apoi la spital, dacă trebuie. Eu mă duc acasă, să am grijă de Nikki. Te așteptăm.
Îl sărută pe obraz. Dădu să-i spună ceva despre octopăianjeni, dar se răzgândi.
— Mami, mami! strigă Nikki. Mi-a fost dor de tine, mami.
Fetița veni în fugă pe hol și sări în brațele lui Ellie.
— Și mie mi-a fost dor de tine, îngerul meu, spus Ellie. Ce făceai?
— Mă jucam cu Brian, răspunse Nikki. E un om foarte bun. Îmi citește și mă învață totul despre numere.
Brian Walsh, un bărbat trecut cu puțin de douăzeci de ani, apăru pe hol ținând în mână o carte pentru copii.
— Bună ziua, doamnă Turner. Nu știu dacă mă mai țineți minte…
— Bineînțeles că te țin minte, Brian. Și spune-mi Ellie… Vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de Nikki…
— O fac bucuros, Ellie. E un copil grozav… Mă face să uit multe lucruri dureroase…
— Robert mi-a spus de părinții tăi, îl întrerupse Ellie. Îmi pare nespus de rău.
Brian clătină din cap.
— A fost atât de straniu! Amândoi se simțeau perfect în seara precedentă, când s-au dus la culcare. Arătau atât de împăcați…
Ochii i se umeziră. Se întoarse și scoase batista, ca să-și șteargă ochii.
— Mai mulți prieteni de-ai mei spun că epidemia asta, sau ce-o fi, a fost provocată de octopăianjeni. Crezi că s-ar putea să fie așa?
— Posibil, spuse Ellie. I-am împins prea departe.
— Și o să murim toți? întrebă Brian.
— Nu știu, răspunse Ellie. Zău că nu știu.
Preț de câteva clipe domni o tăcere stânjenitoare.
— Ei bine, cel puțin sora ta ne-a scăpat de Nakamura, spuse dintr-o dată Brian.
Ellie fu sigură că n-a auzit bine.
— Ce tot spui, Brian? întrebă ea.
— N-ai auzit?… Acum patru zile Katie l-a asasinat pe Nakamura și apoi s-a sinucis.
Ellie încremeni. Se uită lung la Brian, nevenindu-i să creadă ce auzea.
— Tati mi-a spus ieri de mătușa Katie, îi zise Nikki mamei sale. A spus că a vrut să fie el cel care-mi spune.
Ellie nu putea rosti o vorbă. Capul i se învârtea. După un timp reuși să-i spună la revedere lui Brian și să-i mulțumească încă o dată. Apoi se așeză pe canapea. Nikki se cocoță lângă mama ei și-și puse capul în poala lui Ellie. Stătură mult timp așa, fără să vorbească.
— Cum s-a simțit tatăl tău cât am fost eu plecată? întrebă în cele din urmă Ellie.
— În general bine, răspunse fetița. În afară de gâlmă.
— Care gâlmă?
— De pe umăr. E mare cât pumnul meu. Am văzut-o când se bărbierea, acum trei zile. A spus că e probabil o înțepătură de păianjen.
10
— Benjy și cu mine plecăm la spital, anunță Nicole. Ceilalți nu-și terminaseră încă micul dejun.
— Te rog, Nicole, stai jos, spuse Eponine. Termină-ți cel puțin cafeaua.
— Mulțumesc, ești drăguță, dar am promis că azi ne ducem devreme. Doctorul Blue ne așteaptă. Sunt mulți răniți în urma raidului de ieri.
— Dar muncești prea mult, mamă, spuse Patrick. Și nu dormi suficient.
— Faptul că muncesc mult mă ajută, spuse Nicole. Așa n-am timp să mă gândesc…
— Să mergem, ma-ma, spuse Benjy intrând în cameră și întinzându-i lui Nicole haina.
În timp ce Nicole se îmbrăca, Benjy le zâmbi și le făcu cu mâna gemenilor care erau neobișnuit de liniștiți. Galileo făcu o strâmbătură ciudată; Benjy și Kepler râseră.
— Încă nu și-a permis să jelească moartea lui Katie, spuse încetișor Nai îndată ce Nicole ieși. Asta mă îngrijorează. Mai devreme sau mai târziu…
— Îi este frică, Nai, spuse Eponine. Poate de un alt atac de inimă. Poate chiar pentru sănătatea ei mintală… Nicole n-a depășit încă faza de negare.
— Iar ai început cu afurisita aia de psihologie, franțuzoaico, spuse Max. Să nu-ți faci griji pentru Nicole… E mai tare decât oricare dintre noi. O s-o plângă pe Katie când o să fie pregătită.
— Mama n-a mai fost în camera de vizionare de la atacul de inimă pe care l-a suferit. Când doctorul Blue i-a spus despre asasinat și sinuciderea lui Katie, am fost convins că mama o să vrea să vadă înregistrarea video… s-o vadă pe Katie pentru ultima dată… Sau cel puțin să vadă ce face Ellie…
— Omorându-l pe nemernicul ăla, sora ta a făcut cel mai bun lucru din viața ei, comentă Max. Orice s-ar spune în rest despre ea, a avut curaj.
— Katie avea multe calități deosebite, spuse cu tristețe Patrick. Era deșteaptă foc, putea să fie fermecătoare… doar că a ales altă cale.