Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
Pentru scurt timp, la masă se lăsă tăcerea. Eponine se pregătea să spună ceva când la ușa din față se văzu o lumină strălucitoare.
— Mă duc să-l duc pe Marius alături, spuse ea. Iar încep raidurile.
Nai se întoarse spre Galileo și Kepler.
— Terminați repede, băieți… ne întoarcem în casa aia specială pe care ne-a făcut-o unchiul Max.
Galileo se schimonosi.
— Nu iar! se plânse el.
Nicole și Benjy abia ajunseseră la spital când primele bombe începură să cadă prin cupola zdrențuită. Raidurile puternice aveau loc zilnic. Mai mult de jumătate din tavanul Orașul de Smarald se dusese. Bombele căzuseră în aproape toate sectoarele orașului.
Doctorul Blue îi întâmpină și-l trimise imediat pe Benjy în zona de primire.
— E îngrozitor, îi spuse lui Nicole octopăianjenul medic. Numai ieri au fost peste două sute de morți.
— Ce se întâmplă în Noul Eden? întrebă Nicole. Aș fi crezut că până acum…
— Agenții microbiologici lucrează ceva mai încet decât era prevăzut, răspunse Doctorul Blue. Dar în sfârșit au impact. Optimizatorul Șef spune că raidurile ar trebui să înceteze într-o zi sau două, cel mult. În prezent întocmește împreună cu echipa sa planurile pentru faza următoare…
— Cu siguranță, coloniștii nu vor continua războiul, spuse Nicole străduindu-se să nu se gândească prea mult la ce se petrecea în Noul Eden. Mai ales că Nakamura a murit.
— Noi considerăm că trebuie să fim pregătiți pentru orice situație, spuse doctorul Blue. Dar, firește, sper să ai dreptate.
În timp ce mergeau împreună pe coridor, îi abordă un alt octopăianjen doctor, unul pe care Benjy îl botezase Penny din cauza semnului rotund, semănând cu o monedă din Noul Eden, pe care îl avea chiar lângă fantă, în dreapta. Penny îi descrise doctorului Blue scenele cumplite la care fusese martor în primele ore ale acelei dimineți în Domeniul Alternativ. Întrucât Penny folosea fraze foarte simple în culori, Nicole înțelegea cea mai mare parte din spusele octopăianjenului.
Penny îl informă pe Doctorul Blue că trebuie să trimită imediat personal medical și provizii pentru ajutorarea răniților din Domeniul Alternativ. Doctorul Blue încercă să-i explice că nu exista personal suficient nici pentru pacienții din spital.
— M-aș putea duce eu cu Penny pentru câteva ore, dacă asta ajută la ceva, spuse Nicole.
Doctorul Blue se uită la ea.
— Ești sigură că te simți în stare, Nicole? Am înțeles că acolo situația e sinistră.
— Pe zi ce trece mă simt mai în putere, răspunse Nicole. Și vreau să fiu acolo unde pot fi cel mai mult de folos.
Doctorul Blue îi spuse lui Penny că Nicole îl va ajuta în Domeniul Alternativ timp de maxim un tert, cu condiția ca Penny să-și asume responsabilitatea de a o aduce înapoi la spital. Penny acceptă și-i mulțumi lui Nicole că s-a oferit să ajute.
La scurt timp după ce urcară în transportor, Penny îi explică lui Nicole ce se întâmplă în Domeniul Alternativ.
— Răniții sunt duși în clădirile rămase intacte, unde sunt examinați, li se administrează medicamente de urgență dacă e necesar, apoi sunt programați pentru transportarea la spital… Situația se înrăutățește pe zi ce trece. Mulți dintre alternativi au renunțat deja să mai spere.
Restul călătoriei fu la fel de deprimant. La lumina celor câțiva licurici împrăștiați, Nicole văzu pretutindeni ruine. Pentru a deschide poarta de la sud, paznicii trebuiră să dea la o parte cu forța vreo douăzeci de alternativi, câțiva dintre ei răniți, care cereau zgomotos să intre în oraș. După ce transportorul trecu în cealaltă parte, spectacolul devastării deveni și mai deprimant. Teatrul în care Nicole și prietenii ei asistaseră la piesa moralizatoare era o ruină. Mai mult de jumătate din structurile de lângă Districtul Artelor fuseseră spulberate. Nicole începu să se simtă rău. Nu credeam că e atât de cumplit, se gândi ea. Pe neașteptate, o bombă explodă pe capota transportorului.
Nicole se trezi aruncată în stradă. Amețită, se ridică încet. Mașina fusese retezată în două bucăți contorsionate. Penny și ceilalți octopăianjeni erau îngropați sub sfărâmături. Nicole încercă să ajungă la Penny, dar până la urmă își dădu seama că e imposibil. Altă bombă explodă în apropiere. Nicole își apucă trusa medicală, care fusese azvârlită în stradă, lângă ea, și porni împleticit pe o uliță laterală, în căutarea unui adăpost.
Un octopăianjen zăcea nemișcat în mijlocul uliței. Nicole se aplecă și-și scoase lanterna. Lentila octopăianjenului era încremenită. Îl întoarse pe o parte și văzu imediat rana de la spatele capului. O mare cantitate de materie albă, încrețită se scursese din rană pe jos. Nicole se cutremură și aproape se sufocă. Se uită repede în jur după ceva cu care să acopere octopăianjenul mort. O bombă lovi o clădire aflată la doar douăzeci de metri depărtare. Nicole se ridică și plecă mai departe.
Găsi o magazie mică pe partea dreaptă a uliței, dar era deja ocupată de cinci sau șase animale mici, asemănătoare cu cârnații polonezi. O alungară, unul dintre ei urmărind-o furios vreo treizeci de metri. În cele din urmă, animalul plecă și Nicole se opri să-și tragă sufletul. Timp de câteva minute se examină și, spre marea ei uimire, descoperi că nu avea decât câteva vânătăi izolate.
Bombardamentul încetă pe moment. Domeniul Alternativ era cufundat într-o liniște stranie. În fața lui Nicole, la vreo sută de metri, un licurici plutea deasupra unei clădiri care părea neavariată. Nicole văzu doi octopăianjeni, dintre care unul clar rănit, intrând în clădire. Ăsta trebuie să fie unul din spitalele lor temporare, se gândi Nicole. Porni într-acolo.
Câteva clipe mai târziu, Nicole sesiză un zgomot ciudat în vecinătate, abia perceptibil. La început mintea ei nu-l înregistră, dar când îl auzi a doua oară se opri brusc. Simți un fior rece pe șira spinării. Ăsta e un plâns de copil, își spuse ea, rămânând absolut nemișcată. Câteva secunde nu mai auzi nimic. Oare mi s-a părut? se întrebă Nicole.
Își încordă privirea și se uită în semiîntunericul din jur, dar mai cu seamă în dreapta, de unde i se păruse că venea plânsul. Reuși să vadă un gard de sârmă împletită, înclinat mult pe o parte, la vreo patruzeci de metri de intersecția uliței cu o alta. Se uită din nou la clădirea din apropiere.
Octopăianjenii au sigur nevoie de mine acolo, se gândi ea. Dar cum aș putea să nu… Plânsul răsună în noapte, mai clar de data asta, cu amplitudine oscilantă — tânguirea tipică puilor de om.
Porni în grabă spre gardul atârnând într-o rână. În dreptul lui, pe pământ zăcea un indicator în culori, rupt. Nicole îngenunche și luă o bucată din indicator. Recunoscu culorile folosite de octopăianjeni pentru „grădina zoologică” și bătăile inimii i se accelerară. Richard a auzit plânsul când a fost la grădina zoologică, își aminti ea.
În stânga ei, la o distanță de aproximativ un kilometru, se produse o explozie, apoi alta, mult mai aproape. Elicopterele se întorseseră pentru un nou raid. Urletul copilului devenise continuu. Nicole porni în direcția plânsului, dar înainta încet. Îi era greu să izoleze plânsul de zgomotul produs de explozii.
O bombă explodă în fața ei, la mai puțin de o sută de metri. În tăcerea care urmă, Nicole nu mai auzi nimic. Oh, nu, strigă inima ei, nu acum! Sunt atât de aproape. Încă o explozie în depărtare, urmată de o altă perioadă de liniște. Își aminti că-i spusese lui Richard: S-ar putea să fie vreun animal. Poate că undeva în universul ăsta există o creatură care scoate sunete ca acelea ale copiilor speciei noastre.