Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— Ce cauți aici? întrebă în culori Doctorul Blue după câteva clipe.
— Am nevoie de ajutorul tău, răspunse Nicole. E vorba de ceva important.
Octopăianjenul se mișcă foarte încet, încercând să-și descâlcească tentaculele fără a-l deranja pe Jamie, dar nu reuși. Octopăianjenul mai tânăr se trezi. Doctorul Blue îi spuse să se culce la loc și ieși în hol cu Nicole.
— Trebuia să fii în pat, spuse doctorul Blue.
— Știu, răspunse Nicole. Dar e ceva urgent. Trebuie să vorbesc cu Optimizatorul Șef și aș vrea să vii cu mine.
— La ora asta?
— Nu știu cât timp avem, spuse Nicole. Trebuie să discut cu Optimizatorul Șef înainte ca agentul biologic să înceapă să omoare oamenii din Noul Eden… Sunt îngrijorată pentru Katie și pentru Ellie și ai ei…
— Nikki și Ellie nu vor păți nimic. Iar Katie trebuie să fie destul de tânără, dacă am înțeles eu…
Nicole o întrerupse.
— Dar organismul lui Katie e la pământ din cauza drogurilor. Corpul ei funcționează, probabil, la fel ca al unui bătrân… iar Robert este epuizat din cauză că muncește tot timpul…
— Nu prea înțeleg, spuse Doctorul Blue. De ce vrei să vorbești cu Optimizatorul Șef?
— Să o rog fierbinte să le acorde lui Katie și Robert un tratament special, presupunând, firește, că Ellie și Nikki sunt în siguranță… Cu magia voastră biologică, trebuie să existe o cale de a-i singulariza și cruța… De asta vreau să vii cu mine — să-mi susții cauza.
Octopăianjenul nu spuse nimic timp de mai multe secunde.
— Bine, Nicole, am să merg cu tine. Deși cred că ar trebui să fii în pat, să te odihnești… Și mă îndoiesc că se poate face ceva.
— Îți mulțumesc foarte mult.
— Dar trebuie să-mi promiți ceva, spuse doctorul Blue în timp ce ieșeau din casă. Nu trebuie să te obosești prea tare în noaptea asta… Să-mi spui dacă te simți obosită.
— Ba chiar am să mă sprijin de tine, pe drum, zise Nicole zâmbind.
Deși sprijinită tot timpul de doctorul Blue cu două tentacule, Nicole obosi înainte se ajungă în stația de transport. Se opri să se odihnească. Zgomotele pe care le auzise, fără să le bage în seamă, deveniră mai puternice.
— Bombe, îi spuse Nicole octopăianjenului. O mulțime de bombe.
— Ni s-a spus să ne așteptăm la raiduri aeriene. Dar mă întreb de ce nu sunt flăcări…
Brusc, o parte din cupola de deasupra capetelor lor explodă într-o uriașă minge de foc. Câteva clipe mai târziu, Nicole auzi un zgomot asurzitor. Se agăță cu toată puterea de doctorul Blue și se uită la infernul de deasupra. I se păru că vede în flăcări resturile unui elicopter. Din cer cădeau bucăți de cupolă cuprinse de foc, unele aterizând la nici un kilometru depărtare.
Nicole nu putea să respire. Doctorul Blue văzu încordarea de pe fața ei.
— N-am să reușesc să ajung, spuse Nicole.
Se agăță de octopăianjen cu toată forța care îi mai rămăsese.
— Trebuie să te duci la Optimizatorul Șef fără mine. Roag-o, ba nu, implor-o în numele meu să facă ceva pentru Katie și Robert… Spune-i că e o favoare personală… Pentru mine…
— Voi face tot ce pot, răspunse doctorul Blue. Dar mai întâi trebuie să te duc înapoi…
— Mamă! îl auzi Nicole pe Patrick strigând în spatele ei. Patrick alerga pe stradă în direcția lor. Doctorul Blue ajunse în stație și urcă în transportor. Nicole se uită în sus la cupolă tocmai când elicea elicopterului, prinsă în împletitura de viță cuprinsă de flăcări, căzu din cer și se făcu fărâme.
9
Katie aruncă seringa în chiuvetă și se privi în oglindă.
— Gata, spuse ea cu glas tare. Acum e mai bine… Nu mai tremur.
Purta aceeași rochie pe care o îmbrăcase la audierea tatălui ei. Tot cu o săptămână în urmă luase și decizia asta. Franz știa ce are de gând să facă, îi spusese și lui.
Se întoarse și se studie critic în oglindă. Ce-i umflătura asta de pe brațul meu? se întrebă ea. N-o observase înainte. Pe antebrațul drept, între cot și încheietura mâinii, era o umflătură de mărimea unei mingi de golf. O frecă. Umflătura era moale la pipăit, dar nici n-o durea, nici nu-i provoca mâncărimi decât dacă o atingea direct.
Katie ridică din umeri și intră în camera de zi. Hârtiile pe care le pregătise erau pe masa de cafea. Fumă o țigară în timp ce le puse în ordine, apoi le băgă într-un plic mare.
Apelul telefonic de la biroul lui Nakamura venise în acea dimineață. Vocea dulce de femeie îi spusese că Nakamura poate s-o primească la ora cinci după amiază. Când pusese receptorul în furcă emoțiile o copleșiseră. Aproape că renunțase să mai spere că va să reuși să-l vadă. Cu trei zile în urmă, când sunase să fixeze o întâlnire cu Nakamura pentru „a discuta despre afaceri comune”, secretara îi spusese că e foarte ocupat cu războiul și că nu programează întâlniri care nu au legătură cu acest subiect.
Katie se uită din nou la ceas. Mai era un sfert de oră până la ora cinci. De la apartamentul ei până la palat erau zece minute de mers pe jos. Luă plicul și deschise ușa apartamentului.
Așteptarea îi măcina încrederea în sine. Era deja ora șase și încă nu fusese primită în sanctuarul interior, partea în stil japonez a palatului în care trăia și lucra Nakamura. De două ori se duse la toaletă și, întorcându-se în anticameră, o întrebase pe fata din încăperea alăturată dacă mai are mult de așteptat. Fata îi răspunsese de două ori printr-un gest vag că nu știe.
În forul lăuntric al lui Katie se ducea o luptă. Efectul drogului kokomo începea să treacă și simțea apariția îndoielii. În timp ce fuma la toaletă încercase să-și uite neliniștea, gândindu-se la Franz. Își amintise ultima lor noapte de dragoste. În privirea lui se citea o amărăciune grea când plecase. În felul lui, mă iubește, se gândi Katie.
Fata japoneză stătea în ușă.
— Acum poți intra, spuse ea.
Katie traversă anticamera și intră în partea principală a palatului. Își scoase pantofii, îi puse pe un raft și păși pe tata-mi în ciorapi. Escorta ei, o polițistă pe nume Marge, o întâmpină și-i spuse să o urmeze. Strângând în mână plicul cu hârtii, Katie merse în spatele polițistei zece-cincisprezece metri până la un paravan deschis de pe dreapta.
— Intră, te rog, spuse Marge.
În cameră aștepta altă polițistă, orientală, dar nu japoneză. La șold avea un pistol.
— Securitatea din jurul lui Nakamura-san este deosebit de strictă în seara asta, explică Marge. Te rog să-ți scoți toate hainele și bijuteriile.
— Toate hainele? întrebă Katie. Chiar și chiloții?
— Totul, spuse cealaltă femeie.
Hainele ei fură împăturite cu grijă și puse într-un coș marcat cu numele ei. Bijuteriile fură puse într-o cutie specială. Când Katie rămase complet goală, Marge o inspectă peste tot, inclusiv în părțile intime. Apoi îi dădu un chimono albastru cu alb și o pereche de papuci japonezi.
— Acum poți intra cu Bangorn în ultima anticameră, spuse Marge.
Katie își luă plicul și dădu să plece. Polițista orientală o opri.
— Totul rămâne aici, spuse ea.
— Dar e o întâlnire de afaceri, protestă Katie. Ceea ce vreau să discut cu domnul Nakamura se află în acest plic.
Cele două polițiste deschiseră plicul și scoaseră hârtiile. Ţinură în lumină fiecare hârtie, apoi o trecură printr-un fel de aparat de control. În cele din urmă puseră hârtiile la loc în plic și femeia pe nume Bangorn îi făcu semn lui Katie să o urmeze.