Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Bărbatul cu torţa apăsă pe ceva. Arya auzi un huruit profund. O lespede uriaşă de piatră, roşie în lumina torţei, alunecă în jos din tavan, cu o bufnitură răsunătoare care aproape că o făcu să ţipe. Acolo unde fusese intrarea în puţ, nu mai era decât piatră masivă, solidă şi intactă.

— Dacă nu se pune singur în mişcare cât de curând, s-ar putea să fie prea târziu, zise bărbatul solid, cu coiful de oţel. Ăsta nu mai este un joc pentru doi, dacă o fi fost vreodată. Stannis Baratheon şi Lysa Arryn au fugit acolo unde nu mai pot să-i ajung, iar gurile rele spun că adună oameni în jurul lor. Cavalerul Florilor scrie la Highgarden, grăbindu-l pe tatăl său, lordul, să o trimită pe sora lui la curte. Fata este o fecioară de paisprezece ani, dulce şi frumoasă şi atrăgătoare, iar Lordul Renly şi Ser Loras intenţionează să i-o vâre în pat lui Robert, s-o mărite cu el şi s-o facă noua regină. Degeţel… numai zeii ştiu ce jocuri face Degeţelul. Totuşi, Lordul Stark este cel care-mi tulbură somnul. Îl are pe bastard, are cartea şi, foarte curând, va avea şi adevărul. Iar acum soaţa lut l-a răpit pe Tyrion Lannister, mulţumită uneltirilor Degeţelului. Lordul Tywin va considera asta o ofensă, iar Jaime are o afecţiune ciudată pentru acest Pezevenghi. Dacă Lannisterii se mişcă spre nord, asta-i va aduce şi pe Tully. Tu spui: Amână, iar eu răspund: Grăbeşte-te. Nici chiar cei mai buni jongleri nu pot să ţină în aer, pe veci, o sută de bile.

— Tu eşti mai mult decât un jongler, prieten drag. Eşti un adevărat vrăjitor. Tot ce-ţi cer este să-ţi foloseşti farmecele ceva mai mult.

O luară în jos pe coridor în direcţia de unde venise Arya, trecând de încăperea cu monştri.

— Voi face tot ce pot, spuse moale cel cu torţa. Îmi trebuie aur şi încă cincizeci de păsări.

Îi lăsă să o ia înainte, apoi începu să se furişeze pe urmele lor. Tăcută ca umbra.

— Atât de multe? Vocile se auzeau mai slab acum, iar lumina se diminua înaintea ei. Cei de care ai nevoie sunt greu de găsit… aşa tineri, să-şi cunoască hrisoavele… poate mai bătrâni… nu mor aşa de uşor…

— Nu. Cei tineri sunt mai siguri… tratează-i cu blândeţe…

— …dacă-şi ţin gurile…

— …riscul…

Multă vreme după ce vocile lor se risipiseră, Arya încă mai putea vedea lumina torţei, o stea fumegândă care o invita s-o urmeze. De două ori i se păru că o pierduse, însă continuă să meargă şi de fiecare dată se pomeni la capătul unei scări înguste şi abrupte, iar torţa licărea slab departe, sub ea. Se grăbi după ea, coborând şi tot coborând. O dată, se împiedică de o piatră şi căzu lovindu-se de perete, iar mâna ei atinse pământul gol, susţinut de bârne, în vreme ce înainte, tunelul fusese placat cu piatră.

Trebuie că se furişase în urma lor câţiva kilometri. În cele din urmă dispărură, însă nu ar fi putut merge decât înainte. Găsi din nou peretele şi-l urmă, oarbă şi pierdută, prefăcându-se că Nymeria păşea neauzită lângă ea, în beznă. La sfârşit, ajunse într-o apă puturoasă, care-i venea până la genunchi, dorindu-şi să poată dansa deasupra ei aşa cum ar fi reuşit Syrio şi întrebându-se dacă va mai vedea vreodată lumina zilei. Era întuneric bine când Arya ieşi în noapte.

Se pomeni la gura unui canal care se golea în râu. Mirosea atât de rău, încât se dezbrăcă acolo, pe loc, lăsându-şi hainele murdare pe malul râului, şi se aruncă în apa neagră. Înotă până ce se simţi curăţată şi ieşi la mal tremurând. Câţiva călăreţi trecură pe drumul de lângă râu pe când Arya îşi spăla hainele, însă dacă văzură fata goală şi slăbănoagă frecându-şi zdrenţele sub lumina lunii, nici n-o băgară în seamă.

Era la câţiva kilometri distanţă de castel, dar oriunde te-ai fi aflat la Debarcaderul Regelui, nu trebuia decât să ridici privirile pentru a vedea Fortăreaţa Roşie înălţată pe Dealul lui Aegon, aşa că nu era nici un pericol să se rătăcească. Hainele aproape că i se uscaseră când ajunse la postul de pază de la poartă. Grilajul de fier fusese coborât, iar porţile zăvorâte, aşa că se întoarse spre uşa din spate. Mantiile aurii care erau de pază mârâiră când le spuse s-o lase să intre.

— Vezi-ţi de drum, zise una. Nu mai sunt resturi de la masă, iar după lăsarea serii nu se mai cerşeşte.

— Nu sunt cerşetoare, zise ea. Locuiesc aici.

— Am spus vezi~ţi de drum. Ai nevoie de una peste urechi ca să auzi mai bine?

— Vreau să-l văd pe tatăl meu. Străjerii schimbară priviri între ei.

— Iar eu vreau s-o mârlesc chiar pe regină, pentru tot binele pe care mi-l face, spuse cel mai tânăr.

Cel vârstnic se încruntă.

— Şi cine-i tatăl ăsta al tău, băiete, vânătorul de şobolani al oraşului?

— Mâna Regelui, îi spuse Arya.