Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

ARYA

Motanul negru, cu o singură ureche, îşi cabra spatele şi sâsâi spre ea.

Arya o luă în jos pe alee, balansându-se uşor pe tălpile picioarelor desculţe, ascultând bătăile propriei sale inimi, respirând încet şi adânc. Tăcută ca o umbră, îşi spuse, uşoară ca pana. Motanul o privi venind, cu ochi neliniştiţi.

Prinderea pisicilor era dificilă. Mâinile ei erau pline de zgârieturi pe cale de vindecare şi ambii genunchi erau juliţi până la sânge, din cauza căzăturilor. La început, chiar şi pisica uriaşă şi grasă a bucătarului reuşise să-i scape, însă Syrio se ţinuse de capul ei zi şi noapte. Când alergase la el cu mâinile însângerate, el îi spusese:

— Atât de încet? Fii mai rapidă, fato. Duşmanii tăi îţi vor provoca ceva mai mult decât simple zgârieturi. Îi tamponase rănile cu foc din Myr, care o arsese atât de tare, încât trebuise să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de durere. Apoi o trimisese după alte pisici.

Fortăreaţa Roşie era plină de pisici: pisici bătrâne şi leneşe, dormitând la soare, vânători de şoareci cu ochii reci, pisoi mici şi agili, cu ghearele ca nişte ace, pisicile doamnelor, pieptănate şi încrezătoare, altele ca nişte umbre zdrenţuite, scotocind mormanele de gunoaie. Arya le fugărise una câte una şi le capturase, aducându-le, mândră, la Syrio Forel… pe toate în afară de asta cu o singură ureche, acest drac negru de motan.

— Ăsta-i adevăratul rege la castel, îi spusese una dintre mantiile aurii. Mai bătrân ca păcatul şi de două ori mai rău. O dată, regele îl aşezase la ospăţ pe tatăl reginei, iar ticălosul ăsta întunecat a sărit pe masă şi a înşfăcat prepeliţa friptă chiar dintre degetele Lordului Tywin. Robert a râs atât de tare, încât aproape că a plesnit. Să te ţii departe de el, copilă.

O alergase prin jumătate de casteclass="underline" de două ori în jurul Turnului Mâinii, de-a lungul curţii interioare, prin grajduri în jos, pe treptele în spirală, dincolo de bucătăria mică, de curtea porcilor şi cazarma mantiilor aurii, de-a lungul zidului de la râu şi chiar pe trepte şi în sus şi-n jos pe Calea Trădătorului, din nou jos şi dincolo de porţi şi în jurul fântânii, înăuntru şi-n afara unor clădiri ciudate, până ce Arya ajunsese să nu mai ştie unde se afla.

În cele din urmă îl încolţise. Ziduri înalte se ridicau din toate părţile, iar în faţă era doar o suprafaţă de piatră, fără nici o deschizătură.

Tăcută ca o umbră, repetă ea, alunecând înainte, uşoară ca pana.

Când ajunse la trei paşi de el, motanul ţâşni. Întâi la stânga, apoi la dreapta; şi tot aşa făcu şi Arya, tăindu-i orice cale de scăpare. El sâsâi din nou şi încercă s-o zbughească printre picioarele ei. Iute ca şarpele, se gândi ea.

Mâinile ei se încleştară în jurul lui. Îl strânse la piept, dansând şi râzând tare, pe când ghearele lui zgâriau pieptul vestei sale de piele. Fulgerător, îl sărută chiar între ochi şi-şi trase capul înapoi cu o clipă înainte ca ghearele lui să-şi fi găsit drumul spre faţa ei. Motanul scheună şi scuipă.

— Ce faci cu pisica asta?

Surprinsă, Arya lăsă motanul să-i scape şi se răsuci spre locul de unde se auzise vocea. Motanul dispăru în» tr-o clipită. La capătul aleii stătea o fetiţă cu o claie de bucle aurii, îmbrăcată frumos, ca o păpuşă în satin albastru. Lângă ea era un băieţel rotofei şi blond, cu un cerb cabrat, ţesut cu perle pe pieptar, şi cu o sabie în miniatură la centură. Prinţesa Myrcella şi Prinţul Tommen, se gândi ea. O septă, la fel de masivă ca un cal de povară, veghea asupra lor, iar în urma ei erau doi bărbaţi cu mantii purpurii, gărzile Casei Lannister.

— Ce făceai cu pisica aceea, băiatule? întrebă Myrcella din nou. Apoi spuse spre fratele ei: E un băiat zdrenţăros, nu? Uită-te la el. Şi chicoti.

— Un băiat zdrenţăros, care pute, fu de acord Tommen. Nu mă cunosc, îşi dădu Arya seama. Nici măcar nu ştiu că sunt fată. Nici nu era de mirare; era desculţă şi murdară, părul îi era încâlcit de la alergătura îndelungată prin castel, era îmbrăcată cu o vestă zgâriată de ghearele pisicii şi pantaloni maro, din pânză aspră, tăiaţi deasupra genunchilor juliţi. Nu te duceai în fuste şi mătăsuri la vânătoare de pisici. Îşi plecă repede capul şi căzu într-un genunchi. Poate că nici n-o vor recunoaşte. Iar dacă o vor recunoaşte, nu va afla niciodată sfârşitul poveştii. Septa Mordane ar fi îngrozită, iar de ruşine, Sansa nu ar mai vorbi niciodată cu ea.

Bătrâna septă grasă avansa.

— Băiete, cum ai ajuns aici? Nu ai ce căuta în această parte a castelului.

— Nu-i puteţi opri pe alde ăştia, spuse una dintre mantiile purpurii, după cum nu poţi scăpa de şobolani.

— De unde eşti, băiete? îl înghesui septa. Răspunde-mi. Ce-i cu tine, eşti mut?

Aryei i se oprise vocea în gât. Dacă răspundea, Tommen şi Myrcella o vor recunoaşte cu siguranţă.