Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Faţa lui Robert era purpurie.

— Afară, croncăni el, sufocându-se de furie. Ieşi afară, al naibii să fii, am terminat-o cu tine. Ce mai aştepţi? Pleacă, aleargă înapoi la Winterfell. Şi asigură-te că n-am să-ţi mai văd faţa niciodată, ori jur că am să-ţi aşez capul în vârful unui par!

Ned făcu o plecăciune şi se răsuci pe călcâie fără nici un alt cuvânt. Simţea privirile lui Robert aţintite pe spatele său. Pe când ieşea din camerele de consiliu, discuţia se reluă de parcă nici nu s-ar fi întrerupt.

— În Braavos există o societate numită Oamenii Fără Chip, explică Marele Maester Pycelle.

— Aveţi vreo idee cât de scumpi sunt? se plânse Degeţel. Poţi năimi o armată întreagă de mercenari pentru jumătate din preţul lor, iar atât cer pentru un negustor. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât ar cere pentru o prinţesă.

Ned închise uşa după el şi glasurile amuţiră. Ser Boros Blount stătea în afara camerei, purtând mantia lungă şi albă şi armura Gărzii Regelui. Îi aruncă o privire scurtă şi curioasă, din colţul ochilor, însă nu-i puse nici o întrebare.

Pe când traversa curtea, înapoi spre Turnul Mâinii, ziua îl întâmpină grea şi agresivă. Putea simţi în aer ameninţarea ploii. Lui Ned i-ar fi plăcut. L-ar fi putut face să se simtă cu o idee mai puţin mânjit. Când ajunse la seră, îl convocă pe Vayon Poole. Administratorul veni imediat.

— Aţi trimis după mine, Lord Mână?

— Nu mai sunt Mână, îi spuse Ned. Regele şi cu mine ne-am certat. Ne vom întoarce la Winterfell.

— Voi face imediat aranjamentele necesare, lordul meu. Vom avea nevoie de două săptămâni pentru a pregăti totul pentru călătorie.

— S-ar putea să nu avem două săptămâni la dispoziţie. Nici măcar o zi. Regele a menţionat ceva despre înfigerea capului meu într-un par. Ned se încruntă. Nu credea, cu adevărat, că regele i-ar face ceva, nu Robert. Acum era furios, însă odată ce Ned nu i se va mai arăta în cale, furia i se va stinge, cum se întâmpla întotdeauna.

Întotdeauna? Dintr-odată, neliniştit, îşi aminti de Rhaegar Targaryen. Mort de cincisprezece ani, şi totuşi Robert îl urăşte la fel de mult. Era o idee tulburătoare… şi mai era şi cealaltă problemă, incidentul dintre Catelyn şi pitic, de care-l prevenise Yoren noaptea trecută. Asta va ieşi cât de curând la lumină, la fel de sigur precum faptul că soarele va răsări, iar regele fiind cuprins de o asemenea furie întunecată… lui Robert s-ar putea să nu-i pese nici cât negru sub unghie de Tyrion Lannister, însă i-ar leza mândria şi nu era greu de prevăzut ce ar putea face regina.

— Ar fi mai bine să plec eu înainte, îi spuse lui Poole. Îmi iau fiicele cu mine şi câţiva oameni din gardă. Voi, ceilalţi, mă puteţi urma când sunteţi gata. Informează-l pe Jory, dar nu mai spune nimănui şi nu face nimic decât după ce fetele şi cu mine am plecat deja. Castelul este plin de ochi şi de urechi şi mai degrabă aş vrea ca planurile mele să nu fie cunoscute.

— După cum porunciţi, lordul meu.

După ce plecă, Eddard Stark se duse la fereastră şi se aşeză copleşit de gânduri. Robert nu-i lăsase nici o alegere pe care s-o fi putut accepta. Ar trebui să-i mulţumească. Era bine că se întorcea la Winterfell. Nici n-ar fi trebuit să plece de acolo vreodată. Fiii lui aşteptau acolo. Poate că el şi Catelyn vor zămisli împreună încă un fiu, când se va întoarce, nu erau încă atât de bătrâni. Şi în plus, în ultima vreme se trezise visând la zăpezi, la tăcerea adâncă din noapte, din codrii lupului.

Şi totuşi, gândul că pleca îl irita. Rămâneau atâtea lucruri neterminate. Robert şi consiliul lui de laşi şi linguşitori vor aduce regatul la sapă de lemn dacă erau lăsaţi de capul lor, sau mai rău, îl vor vinde Lannisterilor ca să-şi acopere datoriile. Iar adevărul despre moartea lui Jon Arryn îi era tot ascuns. Oh, găsise câteva piese, destule cât să fie convins că Jon fusese, într-adevăr, asasinat, dar nu erau mai mult decât urma unui animal prin covorul de frunze din pădure. Încă nu dăduse cu ochii de fiară, deşi o simţea prin împrejurimi, pândind, ascunzându-se, înşelătoare.

Îi veni brusc în minte ideea de a se întoarce la Winterfell pe mare. Ned nu era marinar, şi, în mod normal, ar fi preferat drumul regelui, însă dacă lua o corabie s-ar fi putut opri la Piatra Dragonului şi ca să vorbească cu Stannis Baratheon. Pycelle trimisese un corb peste apă, cu o scrisoare politicoasă din partea lui Ned prin care îi cerea Lordului Stannis să-şi reia locul în micul consiliu. Până acum, nu venise nici un răspuns, însă tăcerea îi adâncise şi mai mult bănuielile. Lordul Stannis cunoştea secretul din cauza căruia murise Jon Arryn, era sigur de asta. Se putea ca adevărul pe care-l căuta să-l aştepte în vechea insulă fortificată a Casei Targaryen.

Iar după ce-l afli, ce mai urmează? Unele secrete este mai bine să rămână ascunse. Unele secrete sunt prea periculoase pentru a fi împărtăşite, chiar şi celor pe care-i iubeşti şi în care te încrezi. Ned trase din teaca de la centură pumnalul pe care i-l adusese Catelyn. Arma Pezevenghiului. De ce să-l fi vrut piticul mort pe Bran? Să-l reducă la tăcere, desigur. Încă un secret, sau doar un fir din aceeaşi urzeală?