Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Era foarte întuneric şi acum, îşi dădu ea seama. Îşi strânse genunchii la piept şi se înfiora. Va aştepta în tăcere, cât va număra până la zece mii. După aceea, va fi în siguranţă dacă se va strecura afară şi o va lua spre casă.

Cam pe când ajunsese cu număratul la optzeci şi şase, încăperea începuse să se mai lumineze, ochii obişnuindu-i-se cu bezna. Încet, contururile din jurul ei îşi dezvăluiră aspectul. Ochi uriaşi, goi, se holbau hămesiţi la ea prin întuneric şi văzu umbrele ascuţite şi şterse ale unor dinţi lungi. Uitase de numărătoare. Închise ochii şi-şi muşcă buza, destrămând frica. Când privi din nou, monştrii dispăruseră. Nu-i văzuse niciodată. Îşi închipui că Syrio era lângă ea, în întuneric, şoptindu-i în urechi. Liniştită ca apa lină, îşi spuse. Puternică precum un urs, cumplită ca o pumă. Deschise ochii din nou.

Monştrii erau tot acolo, însă frica ei dispăruse.

Arya se ridică în picioare, mişcându-se prudentă. Capetele erau în jurul ei. Atinse unul, curioasă, întrebându-se dacă era real. Vârfurile degetelor ei mângâiară un maxilar masiv. Îl simţea ca şi cum era destul de real. Osul era neted sub palma ei, rece şi tare la atingere. Îşi plimbă degetele în jos, pe un dinte negru şi ascuţit, un pumnal făcut din beznă. Se înfiora.

— E mort, spuse ea cu voce tare. E doar o hârcă, nu-mi poate face rău. Totuşi, cumva, monstrul părea să ştie că era acolo. Putea simţi cum ochii goi o priveau prin beznă, şi mai era ceva în acea încăpere întunecoasă, cavernoasă, ceva ce nu o iubea deloc. Se trase de lângă craniu şi se lovi de următorul, mai mare decât primul. Pentru o clipă, îi putu simţi colţii înfigându-i-se în umăr, de parcă ar fi vrut să-i smulgă carnea. Arya se răsuci şi simţi pielea agăţându-se şi sfâşiindu-se când colţul uriaş muşcă din vesta ei, apoi o luă la fugă. Un alt craniu se înălţa înainte, cel mai mare monstru dintre toţi, însă Arya nu încetini. Sări peste o creastă de colţi negri, mari ca nişte săbii, ţâşni printre fălcile flămânde şi se aruncă spre uşă.

Mâinile ei găsiră inelul unui zăvor greu, de fier, prins pe uşă, şi-l trase. Uşa râmase o clipă înţepenită, refuzând să se deschidă, dar începu să se crape încet, spre interior» cu un scârţâit atât de sonor, încât Arya era sigură că putea fi auzit în întregul oraş. Deschise uşa doar atât cât să se strecoare afară, în holul de dincolo de ea.

Dacă încăperea cu monştri fusese întunecată, holul părea cel mai negru hău din cele şapte iaduri. Liniştită ca apa lină, îşi spuse Arya, dar chiar şi după ce aşteptă o clipă să-şi obişnuiască din nou ochii cu bezna, nu găsi nimic de văzut, în afară de conturul cenuşiu al uşii de care trecuse. Îşi mişcă degetele în faţa ochilor, simţi aerul dislocându-se, însă nu văzu nimic. Era oarbă. O dansatoare a apei vede cu toate simţurile ei, îşi reaminti. Închise ochii şi-şi regla respiraţia, se adapă din tăcere şi-şi întinse mâinile.

Degetele ei atinseră piatră aspră şi nefinisată în stânga. Urmă peretele, mâna îi alunecă pe suprafaţa lui, iar ea făcu paşi mici şi târşiţi prin beznă. Toate holurile duc undeva. Acolo unde este o cale spre înăuntru, se deschide şi o cale spre ieşire. Frica taie mai adânc decât săbiile. Aryei nu-i va mai fi teamă. I se părea că mersese foarte mult când zidul se termină brusc şi un val de aer rece îi trecu peste obraji. Fire din părul despletit îi mângâiară uşor pielea.

Undeva departe, în jos, auzi zgomote. Scrâşnetul unor cizme, zarvă de glasuri îndepărtate. O lumină pâlpâitoare atinse slab zidul, iar ea văzu că stătea chiar la buza unui puţ mare şi negru, un tunel lat de şapte metri, care se avânta adânc în pământ. În loc de trepte, lângă peretele curbat fuseseră aşezate pietroaie uriaşe, coborând în cerc tot mai jos, întunecate precum treptele spre iadul despre care le povestea Bătrâna Nan. Dar ceva ieşea din beznă, din măruntaiele pământului…

Arya se uită peste margine şi simţi pe faţă respiraţia rece şi neagră. Departe, în jos, văzu licărirea unei singure torţe, firavă ca flacăra unei lumânări. Desluşi că era vorba despre doi oameni. Umbrele lor alunecau strâmbate pe laturile puţului, alungite ca nişte giganţi. Le putea auzi glasurile, reverberându-se în tunel.

— …găsit unul dintre ticăloşi, spunea unul. Ceilalţi vor urma curând. O zi, două, trei, două săptămâni…