Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Ăsta-i drumul mare, icnise el, privind-o acuzator pe Lady Stark. Drumul de est. Aţi spus că mergem spre Winterfell!

Catelyn Stark îi dăruise un zâmbet uşor.

— Am spus-o tare şi de multe ori, căzuse ea de acord. Fără îndoială, prietenii tăi o vor lua într-acolo când vor veni după noi. Le doresc călătorie plăcută.

Chiar şi acum, după multe zile, amintirea asta îl umplea de o furie neputincioasă. Întreaga sa viaţă, Tyrion se mândrise cu isteţimea sa, singurul dar despre care zeii consideraseră că i se potrivea, şi totuşi, lupoaica asta de Catelyn Stark, de şapte ori fie ea blestemată, îl păcălise cu fiecare mişcare. Concluzia i se părea mult mai iritantă decât însuşi faptul că fusese răpit.

Se opriră numai atât cât le trebuia să hrănească şi să adape caii, după care porniră din nou la drum. De data .ista, Tyrion fu scutit de a mai purta gluga. După cea de-a doua noapte nu-l mai legară la mâini şi, odată ce ajunseră pe munte, abia dacă se mai învredniceau să-l păzească. Se părea că nu se temeau că ar fi putut fugi. Şi de ce ar fi făcut-o? Aici, sus, ţinuturile erau aspre şi sălbatice, iar drumul de munte era doar ceva mai mult decât o simplă cărăruie pietroasă. Dacă ar fi fugit, cât de departe ar fi putut spera să ajungă, singur şi fără provizii? Pisicile-umbre s-ar fi ospătat cu el, iar clanurile care trăiau în fortăreţele din munţi erau formate din briganzi şi ucigaşi, care nu se plecau înaintea nici unei legi, ci doar a sabiei.

Cu toate astea, femeia Stark îi mâna înainte fără încetare. Ştia unde mergeau. O ştiuse din clipa în care-i luaseră gluga de pe faţă. Aceşti munţi făceau parte din domeniul Casei Arryn, iar văduva ultimei Mâini era o Tully, sora lui Catelyn Stark… şi nicidecum prietenă a Lannisterilor. Tyrion o cunoscuse puţin pe Lady Lysa în timpul şederii ei la Debarcaderul Regelui şi nu ardea de nerăbdare să reînnoiască legătura.

Duşmanii lui erau adunaţi în jurul unui pârâu, la mică distanţă în jos, pe drum. Caii îşi făcuseră plinul cu apă îngheţată şi păşteau smocurile de iarbă maronie care creşteau între fisurile din stâncă. Jyck şi Morrec se înghesuiau unul în altul, posomorâţi şi jalnici. Mohor îi veghea, sprijinit într-o suliţă, şi purta un coif de fier, rotund, care-l făcea să arate de parcă ar fi avut un castron pe cap. În apropiere, Marillion, menestrelul, îşi ungea harfa de lemn, văicărindu-se de ce făcea umezeala din corzile ei.

— Trebuie să ne odihnim, doamna mea, îi spunea cavalerul rătăcitor, Ser Willis Wode, lui Catelyn Stark, când Tyrion se apropie. Era omul lui Lady Whent, ţeapăn şi solid, primul care se ridicase în ajutorul lui Catelyn Stark la han.

— Ser Willis spune adevărul, doamna mea, zise Ser Rodrik. Este al treilea cal pe care l-am pierdut.

— Vom pierde mai mult decât caii, dacă ne ajung din urmă Lannisterii, le reaminti ea. Faţa sa era suptă şi arsă de vânt, dar nu-şi pierduse nici o clipă expresia hotărâtă.

— Slabe şanse să se întâmple asta aici, interveni Tyrion.

— Doamna nu ţi-a cerut părerea, piticule, se răsti Kurleket, un grăsan prostănac, cu părul tuns scurt şi o figură porcină. Era unul dintre Brackeni, un maestru de arme, în serviciul Lordului Janos. Tyrion depusese un efort special să le reţină numele, ca să poată să le mulţumească mai târziu pentru tratamentul blând pe care i-l aplicaseră. Un Lannister îşi plătea întotdeauna datoriile. Kurleket va învăţa, într-o zi, la fel ca prietenii săi, Lharys şi Mohor, precum şi bunul Ser Willis, şi lefegiii Bronn şi Chiggen. Plănuia o lecţie deosebit de usturătoare pentru Marillion, cel cu harfa de lemn şi vocea dulceagă de tenor, care se străduia atât de bărbăteşte să facă să rimeze pezevenghi cu schilod şi şchiop, încât să poată compune un cântec despre ruşinea sa.

— Lăsaţi-l să vorbească, porunci Lady Stark. Tyrion Lannister se aşeză pe o stâncă.

— Cam pe acum, urmăritorii noştri gonesc peste Gât, vânând amăgirile pe care le-aţi lăsat pe drumul regelui… presupunând că s-a declanşat o urmărire, fapt care nu este deloc sigur. Oh, fără îndoială, vestea a ajuns la… tatăl meu… Doar atât că tatăl meu nu mă iubeşte din cale-afară de mult, şi nu sunt deloc sigur că s-ar osteni să se pună în mişcare.

Era doar pe jumătate adevărat; Lordului Tywin Lannister nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiul său schilod, însă nu ar tolera nici cea mai mică atingere a onoarei Casei sale.

— Este un ţinut aspru, Lady Stark. Nu veţi afla nici un ajutor până ce nu veţi ajunge în Vale şi orice cal pe care-l mai pierdeţi îi va împovăra pe ceilalţi şi mai mult. Mai rău, riscaţi să mă pierdeţi pe mine. Sunt mic şi nu prea puternic şi dacă mor eu, care-i ideea? Asta nu era deloc o minciună. Tyrion nu ştia cât va mai putea îndura acest ritm.

— S-ar putea spune că moartea ta este ideea, Lannister, răspunse Catelyn Stark.