Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nici unul dintre noi nu este pregătit vreodată, zise el.

— Pentru rangul de cavaler?

— Pentru moarte. Cu blândeţe, Ned îl acoperi pe băiat cu mantia, o ţesătură albastră, pătată de sânge, tivita cu semiluni. Când mama sa va întreba de ce murise fiul ei, se gândi el cu amărăciune, îi vor spune că luptase pentru Mâna Regelui, Eddard Stark.

— Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Luptele nu ar trebui să devină un joc. Ned se întoarse spre femeia de lângă căruţă, învăluită în cenuşiu, cu faţa acoperiţii până la ochi. Surorile tăcute pregăteau bărbaţii pentru mormânt şi aducea ghinion să priveşti spre faţa morţii. Trimiteţi-i armura înapoi în Vale. Mama lui va dori să o aibă.

— Valorează ceva arginţi, spuse Ser Barristan. Băiatul pusese să-i fie special confecţionată pentru turnir. Lucrătură simplă, dar bună. Nu ştiu dacă a reuşit să-i plătească tot fierarului.

— A plătit ieri, lordul meu, şi a plătit din greu, răspunse Ned. Iar surorii tăcute îi spuse: Trimiteţi-i mamei armura. Am să rezolv eu cu fierarul.

Ea făcu o plecăciune. După aceea, Ser Barristan se duse cu Ned la pavilionul regelui. Tabăra începea să se agite. Pe grătare sfârâiau cârnaţi graşi, risipind în aer miros de usturoi şi ardei. Tinerii scutieri se grăbeau spre treburile lor, în timp ce stăpânii se trezeau, căscând şi întinzându-se pentru a se pregăti de o nouă zi. Un slujitor cu o gâscă sub braţ se lăsă pe un genunchi când dădu cu ochii de ei.

— Stăpânii mei, murmură el, iar gâscă gâgâi şi-l pişcă de degete. Scuturile expuse lângă fiecare cort arătau cine doarme înăuntru: vulturul de argint al Casei Seagard, stolul de privighetori al lui Bryce Caron, un ciorchine de struguri pentru Redwyne, vierul împestriţat, boul roşiatic, copacul arzând, berbecul alb, spirala triplă, inorogul purpuriu, fecioara care dansa, vipera neagră, turnurile gemene, bufniţa cu corn şi, ultimele, blazoanele de un alb pur ale Gărzii Regale, strălucind precum zorii.

— Regele vrea să lupte astăzi corp la corp, zise Ser Barristan pe când treceau de scutul lui Ser Meryn, cu vopseaua scorojită de o lovitură adâncă, acolo unde lancea lui Loras Tyrell zgâriase lemnul când îl doborâse din şa.

— Da, făcu Ned mohorât.

Jory îl trezise noaptea trecută să-i aducă vestea. Nici nu era de mirare că dormise atât de prost. Privirea lui Ser Barristan era stânjenită.

— Se spune că frumuseţile nopţii pălesc în zori, iar copiii vinului sfârşesc adesea dezmoşteniţi sub lumina dimineţii.

— Aşa se spune, însă nu şi în cazul lui Robert. Alţi oameni ar fi putut să-şi retragă vorbele spuse în timpul bravadelor de la beţie, însă Robert Baratheon îşi amintea şi nu se retrăgea niciodată.

Pavilionul regelui era aproape de apă, iar ceţurile dimineţii îl învăluiau cu fuioare cenuşii. Era tot din mătase aurită, cea mai mare şi mai grandioasă structură din tabără. Lângă intrare era expus ciocanul de luptă al lui Robert, lângă un scut imens de fier, cu blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.

Ned sperase să-l găsească pe rege cufundat încă în somnul greu al beţiei, însă norocul nu era de partea sa. Îl găsiră pe Robert bând bere dintr-un corn lustruit şi răcnindu-şi nemulţumirea la doi tineri scutieri care încercau să-l îmbrace cu armura.

— Maiestatea Voastră, spunea unul aproape plângând, este prea mică, nu va ţine.

Bâjbâi şi apărătoarea pe care tot încerca s-o potrivească pe gâtlejul gros al lui Robert căzu la pământ.

— Pe cele şapte iaduri! înjură Robert. Trebuie să fac tot eu şi asta? Mă uşurez pe voi amândoi. Ridic-o. Nu-mi sta acolo ca un căscat, Lancel, ridic-o! Băiatul sări şi regele băgă de seamă că avea oaspeţi. Uită-te la molâii ăştia, Ned. Soaţa mea a insistat să-i iau pe aceşti doi scutieri, iar ei sunt mai mult decât nefolositori. Nu pot nici măcar să pună o armură ca lumea. Scutieri, îşi zic ei, iar eu spun că sunt o turmă de porci îmbrăcaţi în mătăsuri.

Lui Ned nu-i trebui decât o privire ca să înţeleagă dificultatea.