Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Şi fără măcar un cuvânt de rămas-bun, Joffrey plecă de lângă ea. Sansa putea simţi cum Câinele o privea.

— Credeai că Joff te va conduce chiar el? Râse. Avea un râs ca mârâitul câinilor în cuşcă. O ridică în picioare, apoi râse din nou.

Înspăimântată brusc, Sansa trase de umărul Septei Mordane, sperând să o trezească, însă nu reuşi decât s-o facă să sforăie şi mai tare. Regele Robert plecase împleticindu-se şi jumătate din bănci se goliseră dintr-odată. Ospăţul se sfârşise, iar frumosul ei vis se terminase odată cu el.

Câinele smulse o torţă ca să lumineze drumul. Sansa îl urmă îndeaproape. Terenul era pietros şi accidentat; pâlpâitul torţei făcea ca terenul să pară că se frământa şi se mişca sub paşii ei. Îşi ţinea privirile în jos, având grijă unde păşeşte. Trecură printre pavilioane, fiecare cu flamura sa şi o armură atârnată afară, iar cu fiece pas liniştea devenea tot mai grea. Sansa nu suporta să-l privească, atât de mult o înspăimânta; totuşi, fusese educată după toate regulile manierelor elegante; o adevărată lady nu dădea atenţie chipului său, îşi spuse ea.

— Ai călărit frumos astăzi, Ser Sandor, începu ea. Sandor Clegane mârâi.

— Scuteşte-mă de micile tale complimente găunoase, fetiţo… şi de serii tăi. Nu sunt cavaler. Scuip pe ei şi pe jurămintele lor. Fratele meu este cavaler. L-ai văzut cum a călărit astăzi?

— Da, şopti Sansa, tremurând. A fost…

— Galant? sfârşi Câinele în locul ei. Îşi dădu seama că-şi bătea joc de ea.

— Nu i-a putut rezista nimeni, reuşi ea în cele din urmă să bâiguie.

Nu era o minciună. Sandor Clegane se opri brusc în mijlocul câmpului întunecat şi pustiu. Nu avu de ales decât să se oprească şi ea.

— Vreo septă te-a învăţat foarte bine. Eşti la fel ca păsările acelea din Insulele Verii, nu-i aşa? O păsărică frumuşică şi vorbitoare, repetând toate acele cuvinte drăgălaşe pe care te-au învăţat să le reciţi.

— Asta este o grosolănie. Sansa îşi simţea inima zbătându-i-se în piept. Mă sperii. Vreau să plec acum.

— Nu i-a putut rezista nimeni, şuieră Câinele. Asta-i destul de adevărat. Nimeni nu i-a putut rezista vreodată lui Gregor. Băiatul acela de astăzi, în a doua rundă… Ooh, a fost o trebuşoară destul de frumoasă. Ai văzut şi tu, nu? Bietul nebun, n-avea nici o treabă să călărească în compania asta. Fără bani, fără scutier, fără nimeni să-l ajute cu armura. Apărătoarea de gât nu a fost strânsă bine. Crezi că Gregor nu a văzut asta? Crezi că lancea lui a ajuns acolo din întâmplare? Drăgălaşă fată flecară, dacă-ţi închipui asta, ai cu adevărat un creier de pasăre. Lancea lui Gregor se duce acolo unde vrea el. Uită-te la mine. Uită-te la mine!

Sandor Clegane îşi puse mâna uriaşă sub bărbia ei, ridicându-i faţa. Se aplecă spre ea şi aduse torţa mai aproape. Ia uite câtă frumuseţe! Uită-te bine. Ştiu prea bine că vrei asta. Te-am privit întorcându-ţi faţa tot timpul călătoriei pe drumul regelui. Mă uşurez pe asta. Uită-te bine!

Degetele lui îi cuprinseseră bărbia cu tăria unei capcane de fier. Ochii lui îi priveau pe ai ei. Ochi aburiţi de beţie, întunecaţi de furie. Trebuia să privească.

Partea dreaptă a feţei era suptă, cu pomeţi ascuţiţi şi ochi cenuşii sub sprâncenele stufoase. Nasul era mare şi coroiat, iar părul rar. Îl purta lung şi dat într-o parte, pentru că nu avea deloc păr în cealaltă parte a capului.

Partea stângă a feţei era devastată. Urechea îi fusese arsă; acolo nu mai rămăsese nimic, în afară de o gaură. Ochiul era bun încă, dar în jurul lui se vedea o masă de cicatrici — carne lucioasă, neagră ca talpa, găurită de cratere şi fisurată de crăpături adânci, care luceau roşietice şi umede când se mişca. În jos, spre falcă, se putea vedea o urmă de os, acolo unde carnea fusese hăcuită.

Sansa începu să plângă. El îi dădu drumul şi înfipse torţa în noroi.

— N-ai nici un fel de cuvinte drăguţe pentru asta, nu, fato? Nici un compliment frumuşel din cele învăţate de la septă? Când văzu că nu i se răspunde continuă. Majoritatea cred că-i o rană dintr-o bătălie, vreun asediu, un turn în flăcări, un duşman cu o torţă. Un smintit m-a întrebat dacă n-a fost răsuflarea unui dragon. De data asta, râsul său fu mai moale, însă tot atât de amar. Îţi spun eu ce a fost, fato, reluă el ca o umbră care se aplecase atât de mult spre ea, încât îi putea mirosi duhoarea acră. Eram mai tânăr ca tine, poate pe la şase, şapte ani. Un sculptor în lemn şi-a deschis atelierul în satul aflat sub protecţia tatălui meu şi, pentru a obţine nişte favoruri, a trimis daruri. Bătrânul făcea nişte jucării minunate. Nu-mi amintesc ce am primit eu, însă voiam darul lui Gregor. Un cavaler din lemn, vopsit complet, cu fiecare încheietură mobilă şi fixată cu sfori, ca să-l poţi face să lupte. Gregor este cu cinci ani mai mare ca mine, pentru el jucăria nu însemna nimic, avea aproape doi metri înălţime şi era musculos ca un taur. Aşa că i-am luat cavalerul, însă nu simţeam nici o bucurie, îţi spun eu. Eram speriat tot timpul şi, aşa cum mă temeam, el a aflat. În încăpere era un vas cu cărbuni încinşi. Gregor nu a spus nimic, doar m-a luat sub braţ şi m-a împins cu partea asta a feţei în cărbunii încinşi şi m-a ţinut acolo în timp ce eu urlam. Ai văzut cât e de puternic. Chiar şi atunci, a fost nevoie de trei bărbaţi în putere ca să-l dea jos de pe mine. Septonii predică despre cele şapte iaduri. Ce ştiu ei? Numai un om care a fost ars ştie cum arată cu adevărat iadul. Tatăl meu a povestit tuturor că aşternuturile mele luaseră foc, iar maester mi-a pus pomezi. Pomezil Şi Gregor a primit pomezi. Patru ani mai târziu, l-au uns cu cele şapte uleiuri, el a recitat jurămintele de cavaler şi Rhaegar Targaryen l-a atins pe umăr spunând: „Ridică-te, Ser Gregor.”