Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Degetele sale îi atinseră obrajii şi îi mângâiară o şuviţă roşcată. Brusc, se răsuci şi plecă de lângă ea.

Luna era deja sus pe cer, iar mulţimea obosise, aşa că regele decretă că ultimele trei confruntări vor avea loc în dimineaţa următoare, înainte de luptele corp la corp. În timp ce oamenii de rând începură să o ia spre casele lor, discutând despre înfruntările de peste zi şi despre cele care urmau a doua zi, întreaga curte se mută pe malul râului pentru un ospăţ. Şase bouri monstruos de mari se frigeau de câteva ore, răsucindu-se încet pe proţapurile de lemn, în vreme ce ucenicii îi ungeau cu unt şi ierburi până ce carnea începu să trosnească, rumenită. În afara pavilioanelor fuseseră puse mese pe care aşteptau lămâiţă, căpşuni şi pâine proaspăt coaptă.

Şansei şi Septei Mordane li se oferiseră locuri de mare cinste, în dreapta podiumului pe care şedea însuşi regele, lângă regina sa. Când prinţul Joffrey se aşeză la dreapta ei, ea simţi o strângere de inimă. El nu mai schimbase nici un cuvânt cu ea, de când se petrecuse lucrul acela îngrozitor, iar ea nu mai îndrăznise să-i vorbească. Prima dată crezuse că-l ura pentru ce-i făcuseră lui Lady, însă după ce plânsese până i se uscaseră ochii, îşi spusese că nu Joffrey era vinovat pentru asta. Regina o ceruse, ea era cea demnă de ură, ea şi Arya. Nu s-ar fi întâmplat nimic rău dacă n-ar fi fost Arya.

Nu-l putea urî pe Joffrey în noaptea asta. Era prea frumos ca să fie detestat. Purta un pieptar de un albastru-închis, presărat cu un şir dublu de capete de leu aurite, iar în jurul sprâncenelor avea o coroniţă subţire din aur, cu safire. Părul lui era la fel de strălucitor ca metalul. Sansa se uită la el şi se înfiora, temându-se că s-ar putea să nici n-o bage în seamă, ori chiar mai rău, să-şi întoarcă din nou ura asupra ei, trimiţând-o de la masă plângând.

În loc de asta, Joffrey îi zâmbi şi-i sărută mâna, elegant şi manierat, ca orice prinţ din balade, spunându-i:

— Ser Loras apreciază foarte mult frumuseţea, dulce domniţă.

— A fost prea drăguţ, răspunse ea sfioasă, încercând să rămână modestă şi calmă, deşi inima-i sălta în piept. Ser Loras este un adevărat cavaler. Crezi că va învinge mâine, lordul meu?

— Nu, spuse Joffrey. Câinele meu îl va răpune, sau poate unchiul Jaime. Şi, în câţiva ani, când voi fi destul de mare ca să mă înscriu la turniruri, am să-i dobor eu pe toţi.

Ridică mâna pentru a chema un slujitor cu o butelcă de vin rece, de vară, şi-i turnă şi ei o cupă. Ea se uită neliniştită spre Septa Mordane, până ce el se întoarse şi-i umplu şi septei cupa, iar ea dădu din cap şi-i mulţumi cu eleganţă, fără să mai spună ceva.

Slujitorii ţinură cupele pline toată noaptea; totuşi, după aceea, Sansa nu-şi mai aminti să fi gustat măcar din vin. Nu avea nevoie de vin. Era îmbătată de vraja nopţii, ameţită de farmecul ei, furată de frumuseţile la care visase întreaga viaţă, fără a îndrăzni să spere că le va cunoaşte vreodată. În faţa pavilionului regelui şedeau cântăreţi, umplând aerul amurgului cu muzica lor. Un jongler azvârlea în aer o sumedenie de beţe arzânde. Chiar şi bufonul regelui, nătângul cu faţa lată, poreclit Băiatul Lună, dansa pe catalige în veşmintele-i tărcate, bătându-şi joc de toată lumea cu o cruzime atât de abilă, încât Sansa se întrebă dacă era cu adevărat un prostănac. Chiar şi Septa Mordane era fără apărare în faţa lui; când interpretă un cântecel despre Marele Septon, ea râse atât de tare, încât îşi vărsă vinul în poală.

Iar Joffrey era curtoazia întruchipată. Vorbi cu Sansa întreaga noapte, copleşind-o cu complimente, făcând-o să râdă, împărtăşindu-i micile bârfe de la curte, descifrându-i glumele Băiatului Lună. Sansa fu atât de captivată, încât aproape că uită de bunele sale maniere şi o ignoră pe Septa Mordane, aşezată în stânga ei.

Felurile de mâncare soseau necontenit. O supă groasă de orz şi carne de căprioară. Salate de ierburi dulci şi spanac şi pere, presărate cu miez de nucă măcinat. Melci în miere şi usturoi. Sansa nu mai mâncase melci înainte; Joffrey îi arătă cum să extragă animalul din cochilia lui, şi-i puse chiar el în gură prima bucăţică dulce. Apoi sosiră păstrăvi proaspăt pescuiţi din râu, copţi în lut; prinţul o ajută să deschidă crusta groasă, pentru a scoate la iveală carnea albă şi uşoară din interior. Iar când fură aduse cărnurile, o servi tot el, tăind dintr-o pulpă o porţie regească, pe care i-o aşeză, zâmbind, în farfurie. Ea putea vedea, după felul în care-şi mişca mâna dreaptă, că încă mai avea dureri; totuşi, el nu spuse nici o vorbă despre asta.

Mai târziu urmară aluaturile dulci şi plăcinta de porumbel şi merele coapte, mirosind a scorţişoară, prăjiturile cu lămâie, glasate cu zahăr, dar Sansa era atât de sătulă, încât nu reuşi să înghită mai mult de două prăjituri mici, deşi îi plăceau la nebunie. Tocmai se întreba dacă n-ar putea încerca să atace o a treia, când suveranul începu să strige.