Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Este un han la răscrucea din faţă, îi spuse Catelyn.

Dormise multe nopţi acolo în tinereţe, călătorind împreună cu tatăl ei. Lordul Hoster Tully era un bărbat neastâmpărat, în floarea vârstei, călătorind mereu undeva, îşi mai amintea de hangiţă, o femeie grasă, pe nume Masha Heddle, care molfăia zi şi noapte frunze acrişoare, dar părea să dispună de o rezervă nesfârşită de zâmbete şi dulciuri pentru copii. Prăjiturile erau scăldate în miere, bogate şi pline la gust, însă cum mai urâse Catelyn acele zâmbete! Frunzele acrişoare îi pătaseră dinţii într-un roşu-închis, dând un aspect sângeros şi înspăimântător zâmbetelor ei.

— Un han, repetă îngândurat Ser Rodrik. Doar dacă… dar nu îndrăznim să riscăm. Ca să nu fim recunoscuţi, cred că ar fi mai bine să căutăm un mic avanpost…

Se opri când auziră zgomote venind din faţa lor, pe drum; pleoscăit de apă, zăngănit de zale, un nechezat de cal.

— Călăreţi, spuse el, iar mâna îi coborî pe mânerul sabiei.

Nici chiar pe drumul regelui nu strica să fii prudent. Urmăriră zgomotele până la o cotitură largă a drumului şi-i văzură: o coloană de bărbaţi înarmaţi, traversând gălăgioşi un râu umflat. Catelyn îşi struni calul, lăsându-i să treacă. Flamura din mâna călăreţului din frunte atârna udă şi informă, însă soldaţii din gardă purtau mantii vineţii, iar pe umerii lor se înălţa vulturul argintiu al Casei Seagard.

— Mallisterii, îi şopti Ser Rodrik, de parcă ea n-ar fi ştiut. Doamna mea, ar fi mai bine să vă trageţi gluga.

Catelyn nu făcu nici o mişcare. Lordul Jason Mallister însuşi călărea împreună cu ei, înconjurat de cavaleri, alături de fiul său, Patrek, cu scutierii în spate, în apropierea lui. Se duceau spre Debarcaderul Regelui, la turnirul Mâinii, ştia asta. Toată săptămâna trecută, drumeţii tăbărâseră pe drumul regelui ca roiurile de muşte: cavaleri şi călăreţi liberi, cântăreţi cu harfele şi tobele lor, căruţe grele, încărcate cu hamei sau porumb, butoaie cu miere, negustori şi meşteşugari, târfe — toţi mergeau spre sud.

Catelyn îl privi direct pe Lordul Jason. Ultima oară când îl văzuse, glumea împreună cu unchiul ei, la ospăţul de la nunta ei, Mallisterii fiind stegarii casei Tully, iar darurile fuseseră bogate. Părul său castaniu era presărat cu alb acum, iar chipul i se supsese odată cu trecerea vremii; totuşi, anii nu-i afectaseră făloşenia. Călărea ca un bărbat care nu se teme de nimic. Catelyn îl invidia pentru asta; ea ajunsese să se teamă de atâtea. Pe când călăreţii treceau, Jason încropi un salut scurt, dar nu era decât un gest de mare lord care întâlneşte nişte străini la drum. În acei ochi aprigi nu exista nici un semn că ar fi recunoscut-o, iar fiul său nu o învrednici nici măcar cu o privire.

— Nu v-a recunoscut, spuse Ser Rodrik după aceea, mirându-se.

— A văzut doar o pereche de drumeţi plini de noroi, uzi şi obosiţi, aşezaţi la marginea drumului. N-avea cum să-şi închipuie că unul dintre ei este fiica lordului său. Cred că suntem în siguranţă la han, Ser Rodrik.

Era aproape noapte când ajunseră acolo, la răscrucea de drumuri aflată la nord de marea afluenţă de la Trident. Masha Heddle era acum mai grasă şi mai încărunţită decât şi-o amintea Catelyn, încă molfăind frunze acrişoare, însă îi măsură doar cu o privire superficială, cu doar o umbră a zâmbetului ei grotesc şi însângerat.

— Două camere la capătul scării, asta-i tot ce am, zise ea, continuând să mestece. Sunt sub turnul clopotului, aşa că nu veţi pierde nici o masă, deşi unii cred că e cam zgomotos. Nu vă pot ajuta mai mult. Hanul e plin, sau aproape, dar nu are importanţă. Aveţi de ales: ori camerele, ori vă vedeţi de drum.

Luară camerele aflate sub podul de la capătul scării înguste.

— Lăsaţi-vă încălţările aici, le spuse Masha după ce-şi primise banul. Le va curăţa băiatul. Nu vreau să-mi umpleţi scările de noroi. Luaţi aminte la clopot. Cei care întârzie la masă nu mai primesc mâncare.

Nu le zâmbi şi nici nu pomeni de prăjituri. Când clopotul anunţă cina, zgomotul era asurzitor. Catelyn se schimbase în haine uscate. Stătea la fereastră, privind cum ploaia curgea pe pervaz. Sticla geamului era lăptoasă şi plină de apă, iar afară se lăsase un amurg umed. Catelyn putea vedea doar până la răscrucea unde se întâlneau cele două drumuri principale.

Răscrucea o puse pe gânduri. Dacă o luau spre vest de aici, era floare la ureche să ajungă la Riverrun. Tatăl ei îi dăduse întotdeauna sfaturi înţelepte atunci când avea mai mare nevoie, şi-şi dorea să vorbească cu el, să-l prevină asupra furtunii care se anunţa. Dacă Winterfell trebuia să se pregătească de război, cu atât mai mult trebuia s-o facă şi Riverrun, aflat atât de aproape de Debarcaderul Regelui, cu puternicul Casterly Rock înălţându-se spre vest, ca o umbră. Dacă tatăl ei ar fi fost ceva mai puternic, ar fi putut încerca asta, însă Hoster Tully era ţintuit la pat de doi ani, iar lui Catelyn îi era teamă să-l tulbure acum.

Drumul spre est era mai lat şi mai periculos, urcând printre dealuri stâncoase şi păduri dese, până în Munţii Lunii, dincolo de trecătorile înalte şi prăpăstiile adânci din Valea lui Arryn şi dincolo de pietrosul Fingers. Deasupra Văii se înălţa Eyrie, mândru şi impenetrabil, turnurile sale ridicându-se spre cer. Acolo ar găsi-o pe sora ei… dar şi câteva răspunsuri dintre cele căutate de Ned. Desigur, Lysa ştia mai mult decât îndrăznise să aştearnă în scrisoare. S-ar fi putut să aibă şi dovada clară care i-ar fi trebuit lui Ned ca să-i aducă pe Lannisteri la pieire, iar dacă se ajungea la război, vor avea nevoie de Arryni şi de lorzii din est, care le datorau un serviciu.