Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Îl conduse spre o uşă din spate şi, printr-o curte îngustă, în atelierul din piatră în care se făceau toate lucrările. Când armurierul deschise uşa, valul de aer fierbinte care îi lovi îl făcu pe Ned să se simtă ca şi cum ar fi păşit în botul unui dragon. Înăuntru, la fiecare colţ ardea câte o forjă, iar aerul duhnea a sulf şi fum. Meşterii armurieri ridicară privirile de la ciocanele şi cleştii lor doar cât le trebui să-şi şteargă transpiraţia de pe frunte, în vreme ce ucenicii cu pieptul dezgolit trăgeau la foaie.

Maestrul armurier îl strigă pe un băiat înalt, cam de vârsta lui Robb, cu muşchi vizibili pe braţe şi pe piept.

— Acesta este Lordul Stark, noua Mână a Regelui, îi spuse el, în vreme băiatul îl privi pe Ned cu ochii lui albaştri, posomorâţi, şi-şi dădu pe spate părul negru, năclăit de transpiraţie — păr des, lăţos şi nepieptănat, negru precum cerneala. O umbră de barbă abia mijită îi întuneca falca, El este Gendry. Puternic pentru vârsta lui, şi lucrează din greu. Arată-i Mâinii coiful pe care l-ai făcut, băiete.

Aproape cu sfiiciune, băiatul îi conduse la banca lui şi le arătă un coif de oţel, modelat în forma unui cap de taur, cu două coarne mari, curbate.

Ned răsuci coiful în mâini. Era oţel neprelucrat, neşlefuit, însă foarte bine modelat.

— E o lucrare foarte bună. Aş fi încântat dacă mi l-ai vinde mie.

Băiatul i-l smulse din mâini.

— Nu-i de vânzare.

Tobho Mott privi copleşit de groază.

— Băiete, acesta este Mâna Regelui. Dacă înălţimea sa doreşte coiful, dăruieşte-i-l. Te onorează cerându-l.

— L-am făcut pentru mine, spuse băiatul cu îndârjire.

— Mii de scuze, lordul meu, îi spuse maestrul cu grabă, Băiatul e neşlefuit, precum oţelul brut, iar la fel ca oţelul brut, va câştiga dacă va fi bătut puţin. Coiful este lucrarea cea mai bună a unui meşteşugar. Iertaţi-l şi vă promit că am să vă fac eu un coif aşa cum nu aţi mai văzut.

— Nu am pentru ce să-l iert. Gendry, când Lordul Arryn a venit să te vadă, despre ce aţi vorbit?

— Nu a făcut decât să-mi pună întrebări, stăpâne.

— Ce fel de întrebări?

Băiatul dădu din umeri.

— Cum îmi merge, dacă sunt bine tratat şi dacă-mi place munca aici, şi lucruri despre mama mea. Cine a fost ea şi cum arăta, din astea.

— Ce i-ai spus? întrebă Ned.

Băiatul înlătură un smoc de păr căzut pe frunte.

— Că a murit când eram mic. Avea păr blond şi, uneori, obişnuia să-mi cânte, îmi amintesc. Lucra într-o berărie.

— Ţi-a pus şi Lordul Stannis întrebări?

— Ăla chel? Nu, el nu. Nu a spus nici un cuvânt, doar se uita la mine, de parcă aş fi fost vreun violator care-i făcuse nu ştiu ce fiicei sale.

— Ai grijă la limba aia a ta spurcată, spuse maestrul. Acesta este Mâna Regelui. Băiatul îşi plecă privirile. Un băiat isteţ, dar încăpăţânat.

Ned atinse fruntea băiatului, răsfirând cu degetul părul des şi negru.

— Uită-te la mine, Gendry. Ucenicul îşi ridică faţa. Ned studie forma maxilarului său, ochii precum gheaţa albastră. Da, se gândi el, înţeleg. Du-te înapoi la lucru, băiete. Îmi pare rău că te-am necăjit.

Se întoarse înapoi în casă, împreună cu maestrul.

— Cine a plătit pentru ucenicia băiatului? îl întrebă el într-o doară.

Mott păru iritat.

— L-aţi văzut pe băiat. Un flăcău atât de solid! Mâinile alea ale lui, mâinile alea sunt făcute pentru ciocane. Este atât de promiţător, încât l-am luat fără nici o plată.

— Vreau adevărul, îl grăbi Ned. Străzile sunt pline de băieţi puternici. În ziua în care ai să iei un ucenic fără plată are să cadă Zidul. Cine a plătit pentru el?

— Un lord, spuse maestrul fără tragere de inimă. Nu şi-a dat numele, nu purta blazon pe haine. A plătit în aur, dublul sumei obişnuite, şi a zis că plăteşte o dată pentru băiat şi încă o dată pentru tăcerea mea.

— Descrie-mi-l.

— Era solid, cu umeri rotunzi, nu atât de înalt ca dumneavoastră. Barbă castanie, dar cu fire roşietice în ea, jur asta. Purta o mantie bogată, asta îmi amintesc, de un purpuriu-intens, catifea ţesută cu fire de argint, însă gluga îi umbrea faţa şi nu l-am văzut nici o clipă clar. Ezită un moment. Stăpânul meu, nu vreau să am necazuri.

— Nimeni nu vrea necazuri, dar mă tem că sunt vremuri tulburi, meştere Mott, spuse Ned. Ştii cine-i băiatul.

— Eu nu sunt decât un armurier, lordul meu. Ştiu numai ce mi se spune.

— Ştii cine-i băiatul, repetă Ned răbdător. Asta nu-i o întrebare.