Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Jory îi ţinu pieptarul, iar Ned îşi strecură mâinile prin găurile pentru braţe.

— Poate că Lordul Stannis se va întoarce pentru turnirul lui Robert, zise el, în timp ce Jory îi închidea pieptarul la spate.

— Asta ar fi un noroc chior, lordul meu. Ned se încinse cu o sabie lungă.

— Cu alte cuvinte, nici vorbă de aşa ceva. Zâmbetul său era mohorât. Jory îi aşeză mantia pe umeri şi i-o închise la gât cu insigna Mâinii.

— Armurierul locuieşte deasupra atelierului său, o casă mare, la capătul Străzii de Oţel. Alyn ştie drumul, lordul meu.

Ned dădu din cap.

— Zeii să-l ajute pe acest olar, dacă m-a trimis să vânez umbre.

Erau destul de puţine lucruri pe care putea conta, însă Jon Arryn cel pe care-l cunoscuse Ned Stark nu era genul care să poarte bijuterii şi pieptare argintate. Oţelul era oţel; era făcut pentru protecţie, nu pentru ornamente. Se putea să-şi fi schimbat părerile, asta era sigur. N-ar fi fost primul bărbat care ajunsese să privească lucrurile altfel după câţiva ani petrecuţi la curte… Însă schimbarea era destul de mare ca să-l determine pe Ned să-şi pună întrebări.

— Mai este ceva ce doriţi să fac?

— Cred că ar fi bine să începi să vizitezi lupanarele.

— O însărcinare dificilă, lordul meu, rânji Jory. Băieţii vor fi încântaţi să dea o mână de ajutor. Porther a şi început deja.

Calul preferat al lui Ned era înşeuat şi-l aştepta în curte. Varyl şi Jacks i se alăturară când traversa curtea. Coifurile lor de oţel şi cămăşile de zale trebuie că ardeau ca un cuptor, dar nu se plângeau. În vreme ce Lordul Eddard trecu de Poarta Regelui avântându-se în duhorile oraşului, mantia sa albă-cenuşie atrăgea privirile tuturor. Garda sa îl urmă.

Privea destul de des în urmă pe când străbăteau străzile aglomerate ale oraşului. Tomard şi Desmond plecaseră mai devreme de la castel în dimineaţa aceea, ca să ia poziţie pe drumul pe care trebuia să-l urmeze, să-i depisteze pe cei care i-ar fi putut urmări, însă chiar şi aşa Ned nu era sigur de nimic. Umbra Păianjenului Regelui şi păsărelele sale îi provocau un neastâmpăr ca de fată mare în noaptea nunţii.

Strada de Oţel începea din piaţa de lângă Poarta Râului, aşa cum era însemnată pe hărţi, ori Poarta Noroiului, cum era numită de obicei. Un mim pe catalige se deplasa ca o insectă uriaşă, cu o hoardă de copii desculţi pe urmele sale, strigând. În altă parte, doi băieţi zdrenţăroşi, nu mai mari decât Bran, se duelau cu beţe, încurajaţi zgomotos de unii şi înjuraţi copios de alţii. O femeie bătrână puse capăt confruntării aplecându-se pe fereastră şi golind peste capetele combatanţilor o găleată cu zoaie. La umbra zidurilor, neguţătorii stăteau pe lângă căruţele lor, lăudându-şi marfa:

— Mere, cele mai bune mere, mai ieftine nu se poate, pepeni sângerii, dulci ca mierea, gulii, ceapă, rădăcini, vino aici, gulii, ceapă, rădăcini, vino să le iei!

Poarta Noroiului era deschisă şi un escadron de gardieni stăteau sub grătarul metalic al porţii învăluiţi în mantiile lor aurii, sprijiniţi în suliţe. Când apăru dinspre vest coloana de călăreţi, soldaţii se îndreptară pentru salut, strigând ordine şi împingând deoparte căruţele şi oamenii pentru a-l lăsa pe cavaler să intre împreună cu escorta sa. Primul călăreţ care trecu de poartă purta o flamură mare, neagră. Mătasea flutura în vânt ca şi când ar fi avut viaţă; pe ea era brodat un cer de noapte, străbătut de fulgere purpurii.

— Faceţi loc pentru Lodul Beric! strigă călăreţul. Faceţi loc pentru Lordul Beric!

Iar foarte aproape în urma lui venea însuşi tânărul lord, un personaj vioi, călare pe un trăpaş negru cu păr roşcat-auriu şi o mantie din mătase neagră, împestriţată cu stele.

— Aţi venit pentru turnirul Mâinii, lordul meu? întrebă unul dintre soldaţii de gardă.

— Am venit să câştig turnirul, strigă Lordul Beric, iar mulţimea ovaţiona.

Ned coti spre piaţa din care începea Strada Oţelului şi-i urmă traseul sinuos în sus, pe deal, trecând de atelierele unde fierarii lucrau la forjele deschise, călăreţii liberi tocmindu-se pentru cămăşile de zale, iar negustorii de fiare, cărunţi, vindeau din căruţele lor săbii vechi şi brice. Pe măsură ce înaintau, clădirile erau din ce în ce mai mari. Omul pentru care veniseră se afla la capătul drumului, pe creasta dealului, în casa uriaşă de lemn şi lut ale cărei etaje de sus se întindeau peste strada îngustă. Uşile duble înfăţişau o scenă de vânătoare, sculptată în abanos şi mahon. Doi cavaleri din piatră păzeau intrarea, îmbrăcaţi în armuri elegante de oţel roşu, lustruit, care-i transformase într-un grifon şi un inorog. Ned îşi lăsă calul cu Jacks şi-şi făcu drum înăuntru.