Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Râseră împreună la asta.

— Mi-ar plăcea să-i aud pe amândoi, recunoscu Sam, însă nu mă vor acolo. Figura sa era îngândurată. Are de gând să mă facă să mă bat din nou mâine, nu-i aşa?

— Da, răspunse Jon.

Sam se ridică nesigur în picioare.

— Mai bine aş încerca să dorm.

Îşi strânse mantia şi o luă din loc.

Ceilalţi mai erau încă în sala de mese când Jon se întoarse singur, doar cu Năluca.

— Unde ai fost? întrebă Pyp.

— Am stat de vorbă cu Sam.

— E cu adevărat un laş, făcu Grenn. La cină erau destule locuri pe bancă atunci când şi-a primit plăcinta, dar era prea speriat ca să ni se alăture.

— Lordul de Şuncă crede că e prea bun pentru alde noi, sugeră Jeren.

— L-am văzut înfulecând plăcintă cu carne de porc, făcu Broscoiul zâmbind cu tâlc. Credeţi că era frate-său? întrebă şi începu să facă zgomote ca de guiţat.

— Ajunge! se răsti Jon furios.

Ceilalţi băieţi tăcură, uluiţi de furia sa subită.

— Ascultaţi-mă, zise Jon în tăcerea din jur, şi le povesti cum avea să fie.

Pyp îl susţinu, aşa cum ştia că va face, însă când Halder vorbi, fu o surpriză plăcută. La început, Grenn se arătă nemulţumit, însă Jon ştia cuvintele potrivite pentru a-l impresiona. Unul câte unul căzură de acord. Jon îi convinse pe unii, îi linguşi pe alţii, îi făcu de râs pe ceilalţi, lansă ameninţări acolo unde acestea erau necesare. În final, toată lumea se declară de acord… toţi, cu excepţia lui Rast.

— Voi, fetelor, nu aveţi decât să faceţi cum vreţi, zise el, însă dacă Thorne mă trimite împotriva Doamnei Purcea, am de gând să-mi tai o felie de şuncă.

Îi râse lui Jon în faţă şi plecă.

Câteva ore mai târziu, când întregul castel era adormit, trei dintre ei se duseră la chilia lui. Grenn îl ţinu de mâini, în vreme ce Pyp se aşeză pe picioarele lui. Jon putea auzi respiraţia precipitată a lui Rast când Nălucă îi sări pe piept. Ochii lupului străvechi ardeau roşietici, precum tăciunii, iar colţii lui sfâşiară cu repeziciune pielea moale a gâtului, suficient cât să-i dea sângele.

— Bagă la cap că ştim unde dormi, zise Jon moale.

În dimineaţa următoare, Jon îl auzi pe Rast spunându-le lui Albert şi Broscoiului că lama îi alunecase pe când se bărbierea.

Din aceea zi, nici Rast şi nici unul dintre ceilalţi nu-l mai răniră pe Samwell Tarly. Când Ser Alliser îi punea să lupte cu el, îşi menţineau poziţia şi parau loviturile lui încete şi stângace. Dacă maestrul de arme urla cerând un atac, începeau să dănţuiască şi-l loveau pe Sam uşor pe platoşă, pe coif sau pe picior. Ser Alliser se înfuria şi ameninţa şi îi făcea pe toţi laşi şi muieri sau chiar mai rău, însă Sam rămânea neatins. Peste alte câteva zile, la îndemnul lui Jon, el li se alătură la masa de seară, aşezându-se pe bancă lângă Halder. Abia peste două săptămâni găsi însă curajul de a participa la discuţii, iar cu vremea putu să râdă la mutrele făcute de Pyp şi să-l tachineze pe Grenn cu cele mai meşteşugite vorbe.

Cât era el de gras, de neîndemânatic şi de speriat, Samwell Tarly nu era însă prost. Într-o seară îl vizită pe Jon în chilia lui.

— Nu ştiu ce ai făcut, zise el, dar ştiu că tu ai făcut-o. Se uită stânjenit într-o parte. Nu am mai avut niciodată un prieten.

— Nu suntem prieteni, spuse Jon. Îşi puse o mână pe umerii largi ai lui Sam. Suntem fraţi.

Şi aşa erau, se gândi după ce Sam plecă. Robb şi Bran şi Rickon erau fiii tatălui său, şi încă îi iubea, dar el nu fusese niciodată, cu adevărat, unul dintre ei. Catelyn Stark avusese grijă să simtă asta. Pereţii cenuşii de la Winterfell îi mai bântuiau visele, însă Castelul Negru era acum viaţa sa, iar fraţii lui erau Sam şi Grenn şi Halder şi Pyp şi ceilalţi respinşi ai societăţii, care purtau negrul Rondului de Noapte.

— Unchiul meu a spus adevărul, şopti el spre Nălucă.

Se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Benjen Stark să i-o spună.