Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Uneori, am vise despre el, spuse. Umblu prin sala lungă şi goală. Vocea mea reverberează peste tot, însă nu-mi răspunde nimeni, aşa că merg mai repede, deschid uşi, strig nume. Nu ştiu nici măcar pe cine caut, de fapt. În majoritatea nopţilor, este tatăl meu cel pe care-l caut, dar uneori îi ia Robb locul, sau surioara mea cea mică, Arya, sau unchiul meu. Gândul la Benjen Stark îl întrista; unchiul său era tot dispărut. Bătrânul Urs trimisese cercetaşi în căutarea lui. Ser Jaremy Rykker condusese două incursiuni, iar Quorin Halfhand se dusese mai departe de Turnul Umbrei, însă nu găsiseră nimic, în afară de câteva semne săpate pe copaci, lăsate de unchiul său ca să-şi marcheze drumul. Pe înălţimile pietroase din nord-vest, semnele se opriseră dintr-odată, iar orice urmă a lui Ben Stark dispăruse.

— Găseşti, vreodată, pe cineva în visele tale? întrebă Sam.

Jon clătină din cap.

— Pe nimeni. Castelul este întotdeauna gol. Nu mai vorbise nimănui despre acest vis şi nu înţelegea de ce îi spunea acum tocmai lui Sam; totuşi, într-un fel, îi făcea bine că vorbea. Nici chiar corbii nu mai sunt în cuiburi, iar grajdurile sunt pline de oase. Asta mă sperie întotdeauna. Atunci încep să fug, deschizând uşile, urcând treptele turnului, câte trei o dată, urlând după cineva, oricine. Iar apoi mă pomenesc în faţa uşii spre criptă. Înăuntru este întuneric, iar eu pot vedea treptele coborând în spirală. Cumva, ştiu că trebuie să cobor acolo, dar nu vreau. Mi-e teamă de ce m-ar putea aştepta. Bătrânii Regi ai Iernii sunt toţi acolo, şezând pe tronurile lor, cu lupi de piatră la picioare şi săbii de fier în poală, însă nu de ei mă tem. Strig că nu sunt un Stark, că acela nu-i locul meu, dar nu-i a bine, trebuie să cobor oricum, aşa că încep să păşesc pe trepte, pipăind pereţii în timp ce merg, fără nici o torţă care să-mi arate drumul. Se face din ce în ce mai întuneric, până ce ajung să-mi doresc să urlu.

Se opri, încruntat, stânjenit.

— Atunci mă trezesc întotdeauna.

Cu pielea rece şi lipicioasă, tremurând în întunericul chiliei sale. Nălucă sărea lângă el, căldura sa fiind la fel de salvatoare precum apariţia zorilor. Se culca din nou cu faţa adânc îngropată în blana lăţoasă şi albă a lupului.

— Tu visezi despre Horn Hill? îl întrebă Jon.

— Nu. Gura lui Sam se strânse mai tare. Am urât locul acela.

Îl scarpină pe Nălucă în dosul urechilor, pierdut în gândurile lui întunecate, iar Jon lăsă tăcerea să se aşeze. După o vreme, Samwell Tarly începu să vorbească, iar Jon Snow ascultă în linişte şi află cum acest laş autointitulat ajunsese la Zid.

Familia Tarly era una veche şi onorabilă, stegari ai lui Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului. Fiul cel mai mare al Lordului Randyll Tarly, Samwell, avea să moştenească pământurile, o fortăreaţă puternică şi o sabie legendară, numită Nenorocirea Inimii, confecţionată din oţel Valyrian şi transmisă din tată-n fiu timp de aproape cinci sute de ani.

Indiferent câtă mândrie simţise tatăl său la ivirea pe lume a lui Samwell, aceasta dispăru când băiatul crescu durduliu, moale şi neîndemânatic. Lui Sam îi plăcea să asculte muzică şi compunea cântece, îi plăceau catifelele moi, să se joace în bucătăria castelului, pe lângă bucătari, adăpându-se cu mirosurile îmbătătoare pe când şterpelea prăjituri cu lămâie şi tarte cu mure. Pasiunile sale erau cărţile şi pisoii, dansul, deşi era neîndemânatic. Însă numai la vederea sângelui i se făcea rău şi-l apuca plânsul chiar şi când erau tăiaţi puii de găină. Pe la Horn Hill se perindaseră zeci de maeştri de arme, încercând să-l transforme pe Samwell în cavalerul pe care-l voia tatăl lui. Băiatul era înjurat şi lovit, pălmuit şi pus la regim. Unul dintre instructori îl pusese să doarmă în cămaşa de zale, pentru a-l fortifica. Altul îl îmbrăcase în veşmintele mamei sale şi-l pusese să defileze prin curte ca să-l facă să se ruşineze. El nu reuşea însă decât să se îngraşe tot mai mult şi devenea din ce în ce mai fricos, până ce dezamăgirea Lordului Randyll se transformase în furie şi apoi în ură.

— Odată, mărturisi Sam cu o voce coborând la nivelul unei şoapte, au venit doi oameni la castel, briganzi din Qarth, cu pielea albă şi buzele albastre. Au tăiat un bizon şi m-au făcut să mă scald în sângele lui fierbinte, însă nici asta nu m-a făcut mai curajos, aşa cum promiseseră ei. Mi s-a făcut rău şi am vomitat. Tata a pus să fie biciuiţi.

În cele din urmă, după trei fete în toţi atâţia ani, Lady Tarly îi dărui soţului ei un al doilea fiu. Din acea zi, Lordul Randyll îl ignoră pe Sam, dedicându-şi întregul timp băiatului mai mic, un copil aprig, robust, pe placul lui. Samwell avusese parte de mai mulţi ani de pace îngerească, alături de muzica şi de cărţile sale.