Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Erai rănit, îi spuse el. Mâine ai să te descurci mai bine.

Sam privi îndurerat peste umăr.

— Nu, n-am să mă descurc, spuse el încercând să-şi reţină lacrimile. Niciodată nu mă descurc.

După ce plecă, Grenn se încruntă.

— Nimănui nu-i plac laşii, zise el stânjenit. Aş fi vrut să nu-l ajutăm. Ce-ar fi dacă vor crede că şi noi suntem laşi?

— Eşti prea prost ca să fii laş, îl lămuri Pyp.

— Nu sunt.

— Ba eşti. Dacă te-ar ataca un urs în pădure, ai fi prea prostănac s-o iei la fugă.

— N-aş fi, insistă Grenn. Aş fugi mai repede decât tine.

Se opri brusc, îmbufnat, când îl văzu pe Pyp rânjind şi-şi dădu seama ce spusese. Pe gât îi apăru o pată de un roşu-închis. Jon îi lăsă să se certe şi se întoarse la armurărie, îşi atârnă sabia şi-şi dădu jos armura lovită.

Viaţa la Castelul Negru urmărea anumite reguli: dimineţile erau pentru antrenamentul cu sabia, după-amiezile pentru muncă. Fraţii în negru le dădeau noilor recruţi numeroase sarcini, tocmai pentru a le vedea priceperile. Jon aprecia puţinele după-amiezi când era trimis afară, împreună cu Nălucă, să aducă vânat pentru masa Lordului Comandant, însă pentru fiecare zi petrecută la vânătoare, trebuia să facă douăsprezece alături de Donai Noye, la armurărie, învârtind roata tocilei în vreme ce fierarul cu un singur braţ ascuţea securi, sau trăgea la foaie în timp ce Noye meşterea o sabie nouă. Alteori ducea mesaje, stătea de gardă, curăţa grajdurile, fixa pene pe săgeţi, îl ajuta pe Maester Aemon cu păsările lui, ori pe Bowen Marsh cu socotelile şi inventarul său.

În după-amiaza aceasta, comandantul gărzii îl trimise să tragă sus cuşca în care se aflau patru butoaie cu piatră proaspăt măcinată, să o împrăştie pe cărarea îngheţată de pe Zid. Era o muncă plicticoasă şi singuratică, chiar dacă Nălucă îi ţinea de urât, însă Jon descoperi că nu-i păsa. Aici se putea gândi, şi se pomeni amintindu-şi de Samwell Tarly… şi, ciudat, de Tyrion Lannister. Se întrebă ce-ar fi făcut Tyrion pentru băiatul cel gras. Majoritatea bărbaţilor ar nega, mai degrabă, un adevăr dur decât să se confrunte cu el, îi spusese piticul, rânjind. Lumea era plină de laşi care pretindeau că sunt eroi; îţi trebuia un soi de curaj nebun ca să recunoşti că eşti laş, aşa cum făcuse Samwell Tarly.

Umărul dureros făcea ca munca să se desfăşoare mai încet. Era târziu când Jon sfârşi de împrăştiat pietrişul pe cărăruie. Mai zăbovi pe metereze ca să privească soarele asfinţind, transformând cerul dinspre apus în culoarea sângelui. În cele din urmă, amurgul se lăsă peste cerul nordului, iar Jon rostogoli butoaiele goale înapoi în cuşcă şi semnaliza celor de la vinciuri să le coboare.

Masa de seară aproape că se terminase când el şi Nălucă ajunseră în sala de mese. Câţiva fraţi în negru jucau zaruri şi beau vin fiert, lângă foc. Prietenii săi erau pe banca aflată cel mai aproape de peretele vestic, râzând. Pyp tocmai depăna o poveste. Fiul de mim, cu urechile sale mari, era un mincinos înnăscut, cu sute de glasuri diferite, dar nu-şi povestea născocirile pe cât de mult le trăia, interpretând toate rolurile, fiind rege pentru o clipă şi porcar în următoarea… Când se transforma într-o fată de berărie sau prinţesă virgină, se folosea de o voce înaltă stridentă, care-i aducea pe toţi în situaţia de a nu mai putea face altceva decât să râdă până la lacrimi, iar eunucii erau întotdeauna caricaturi înfiorător de precise ale lui Ser Alliser. Lui Jon îi plăceau la fel de mult scenetele lui Pyp ca şi celorlalţi… Totuşi, în seara asta se răzgândi şi se aşeză la capătul celălalt al băncii, acolo unde Samwell Tarly stătea de unul singur, ţinându-se cât mai departe de ceilalţi. Tocmai îşi termina ultima bucată de plăcintă cu carne de porc pe care bucătarii le-o oferiseră la cină, când Jon se aşeză vizavi de el. Ochii băiatului gras se măriră la vederea Nălucii.

— Ăsta-i un lup?

— Un lup străvechi, zise Jon. u cheamă Nălucă. Lupii străvechi sunt pe blazonul Casei tatălui meu.

— Pe blazonul nostru se află un vânător în mişcare, j zise Samwell Tarly.

— Îţi place să vânezi?

Băiatul cel gras se înfiora.

— Urăsc asta.

Părea că este pe cale să plângă din nou.

— Ce s-a mai întâmplat acum? îl întrebă Jon. De ce eşti mereu aşa de speriat?

Sam se uită la ultima bucată de plăcintă şi clătină încet din cap, prea înspăimântat ca să mai poată vorbi. Un hohot de râs umplu sala de mese. Jon îl auzi pe Pyp chelălăind cu vocea lui piţigăiată. Se ridică.

— Hai să mergem afară.

Faţa rotundă şi lată se ridică suspicioasă spre el.

— De ce? Ce facem afară?

— Vorbim, zise Jon. Ai văzut Zidul?

— Sunt gras, dar nu şi orb, zise Samwell Tarly. Bineînţeles că l-am văzut, are vreo două sute de metri înălţime.

Se ridică în picioare, cu o pelerină tivită cu blană învelindu-i umerii, şi-l urmă pe Jon afară din sala de mese, încă îngrijorat, de parcă ar fi bănuit că o farsă plină de cruzime îl aştepta afară, în noapte. Nălucă mergea neauzit pe lângă ei.