Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

EDDARD

— Moartea Lordului Arryn a fost un moment de mare tristeţe pentru noi toţi, domnul meu, spuse Marele Maester Pycelle. Aş fi mai mult decât bucuros să vă povestesc ce ştiu despre felul în care a plecat dintre noi. Şedeţi. Doriţi să gustaţi ceva? Poate nişte curmale? Am şi nişte prune foarte bune. Vinul nu se mai împacă de mult cu digestia mea, mă tem, însă vă pot oferi câte o cupă de lapte la gheaţă, îndulcit cu miere. În dogoarea asta îl găsesc foarte înviorător.

Căldura nu putea fi negată; Ned îşi simţea tunica de mătase lipindu-i-se pe piept. Aerul umed şi greu acop rea oraşul ca o pătură de lână, iar malurile râului colcăiau de mulţimea săracilor care-şi părăsiseră cocioabele lor sufocante şi încinse pentru a se lupta pentru un loc de dormit lângă apă, unde mai venea câte o adiere.

— Asta ar fi amabil din partea dumneavoastră, zise el luând loc.

Pycelle ridică între degetul mare şi arătător un mic clopot de argint şi-l scutură încet. O tânără slujnică suplă se grăbi în seră.

— Lapte rece pentru Mâna Regelui şi pentru mine, dacă eşti atât de drăguţă, copilă. Bine îndulcit. Pe când fata se îndepărta pentru a le aduce băuturile, Marele Maester îşi împreună degetele şi-şi odihni mâinile pe burtă şi spuse: Oamenii de rând zic că ultimul an al verii este întotdeauna şi cel mai fierbinte. Nu este chiar adevărat, dar uneori aşa se simte, nu? În zile ca acestea, vă invidiez pe voi, nordicii, pentru zăpezile verii. Colanul încărcat de giuvaiere din jurul gâtului zornăi uşor când bătrânul se foi în jilţul său. Pentru a o spune pe cea dreaptă, vara Regelui Maekar a fost mai fierbinte decât asta şi aproape la fel de lungă. Au existat smintiţi, chiar şi în Citadelă, care au luat asta drept un semn că venise, în cele din urmă, Vara cea Mare, vara care nu se va mai termina niciodată, însă în cel de-al şaptelea an s-a curmat brusc, am avut o toamnă scurtă şi o iarnă îngrozitor de lungă. Totuşi, căldura a fost cumplită pe întreaga ei durată. Oraşul Vechi fierbea şi se cocea la căldură ziua şi revenea la viaţă numai noaptea. Ne plimbam prin grădinile de lângă râu şi ne contraziceam asupra zeilor, îmi amintesc de mirosul acelor nopţi, domnul meu, parfumul şi dulceaţa lor, pepenii copţi, piersicile şi rodiile şi florile de lună. Pe atunci eram tânăr, încă îmi făuream colanul. Căldura nu mă istovea ca acum. Pleoapele lui Pycelle coborâseră atât de grele peste ochi, încât părea că era pe jumătate adormit. Scuzele mele, Lord Eddard. Nu aţi venit aici să ascultaţi bâiguielile mele smintite despre o vară uitată, dinainte să se fi născut tatăl dumneavoastră. Iertaţi-mi, dacă vă milostiviţi, aiurelile de om bătrân. Mă tem că minţile sunt precum săbiile. Cele vechi ruginesc. Ah, iată şi laptele nostru.

Slujnica puse tava între ei, iar Pycelle îi dărui un zâmbet.

— Dulce copilă. Luă cupa, gustă şi dădu din cap. Mulţumesc. Poţi pleca.

Când fata îi părăsi, Pycelle privi spre Ned cu ochii lui spălăciţi, bătrânicioşi.

— Deci unde eram? Oh, da. Aţi întrebat de Lordul Arryn…

— Am întrebat. Ned sorbi din politeţe din lapte. Avea o răcoare plăcută, însă era mult prea dulce pe gustul său.

— Dacă este să fie spus adevărul, de o vreme Mâna nu mai părea să fie în apele sale, zise Pycelle. Am stat împreună la sfat, mulţi ani la rând, iar semnele erau acolo pentru a fi descifrate, însă le-am pus pe seama poverilor pe care le purtase atât de mult timp. Umerii lui laţi erau îngreunaţi de toate grijile regatului şi de multe altele pe lângă. Fiul său era mereu bolnăvicios, iar doamna soţia sa era atât de îngrijorată, încât nu-l scăpa din ochi. Era suficient să istovească şi un om în putere, iar Lordul Jon nu mai era atât de tânăr. Nu e de mirare că părea mereu dus pe gânduri şi obosit. Ori aşa credeam eu atunci. Totuşi, acum sunt mai puţin sigur.

— Ce-mi puteţi spune de boala lui de pe urmă?Marele Maester îşi întinse mâinile într-un gest de mâhnire.

— A venit la mine într-o zi, cerându-mi o anumită carte, la fel de voinic şi de sănătos ca întotdeauna, deşi mi se părea că era apăsat de o grijă adâncă. În dimineaţa următoare se zvârcolea de durere, prea bolnav ca să se mai poată ridica din pat. Maester Colemon a crezut că era vorba de o răceală a stomacului. Vremea fusese fierbinte, iar Mâna bea adesea vin de la gheaţă, care poate tulbura digestia. Când însă Lordul Jon a continuat să slăbească, m-am dus la el chiar eu, însă zeii nu mi-au dat puterea de a-l vindeca.