Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Din când în când, păsările se mai şi rătăcesc, copile, îi spusese maester. E cale lungă de aici până la Debarcaderul Regelui, s-ar putea ca mesajul să nu fi ajuns la ei.

Totuşi, Bran se simţea de parcă ar fi murit cu toţii în timp ce dormea el, sau poate că el murise, iar ei îl uitaseră. Jory şi Ser Rodrik şi Vayon Poole plecaseră şi ei, la fel Hullen şi Harwin şi Tom Grasul şi un sfert din gărzi. Numai Robb şi Rickon mai erau aici, iar Robb se schimbase. Acum era Robb Stăpânul, ori încerca să fie. Purta o sabie adevărată şi nu mai zâmbea deloc. Îşi petrecea zilele instruind gărzile şi antrenându-se la lupta cu sabia, făcând curtea să răsune de fiare, pe când Bran privea nenorocit de la fereastră. Noaptea se închidea cu Maester Luwin, vorbind sau citind catastifele. Uneori pleca împreună cu Hallis Mollen, călare, şi lipseau chiar şi câteva zile, vizitând avanposturi îndepărtate. De fiecare dată când era plecat pentru mai mult de o zi, Rickon plângea şi-l întreba pe Bran dacă Robb o să se mai întoarcă. Chiar şi când era acasă, la Winterfell, Lordul Robb părea să dispună de mai mult timp pentru Hallis Mollen şi Theon Greyjoy decât avusese vreodată pentru fraţii săi.

— Aş putea să-ţi spun povestea lui Brandon Constructorul, glăsui Bătrâna Nan. Asta a fost întotdeauna preferata ta.

Acum mii şi mii de ani, Brandon Constructorul ridicase Winterfell, iar unii spuneau că şi Zidul. Bran cunoştea povestea, dar nu fusese niciodată favorita lui. Poate că vreunuia dintre Brandoni i-ar fi plăcut. Uneori, Nan îi vorbea de parcă ar fi fost Brandon al ei, copilul pe care-l îngrijise în toţi acei ani trecuţi, iar alteori îl confunda cu unchiul său, Brandon, care fusese ucis de Regele Nebun înainte ca Bran să se fi născut. Trăia de atâta vreme, îi spusese mama odată, încât toţi cei cu numele Brandon Stark deveniseră o singură persoană în mintea ei.

— Nu asta este preferata mea, spuse el. Cele care-mi plac sunt cele înspăimântătoare.

Auzi zarvă afară şi reveni la fereastră. Rickon alerga de-a lungul curţii, spre punctul de pază de la porţi, cu lupii pe urmele sale, însă turnul se interpunea, împiedicându-l să vadă ce se întâmplase. Se lovi cu pumnul peste coapsă, din cauza frustrării, şi nu simţi nimic.

— Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrâna Nan şoptit, ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu domn, când zăpezile cad până la treizeci de metri, iar vântul îngheţat vine din nord urlând. Teama este pentru noaptea cea lungă, atunci când soarele îşi ascunde uneori faţa ani întregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi mor cu toţii în beznă, în timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai mult şi flămânzesc, iar umblătorii albi cutreieră pădurile.

— Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos.

— Ceilalţi, admise Bătrâna Nan. Cu mii şi mii de ani în urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a durat generaţii întregi, iar regii tremurau şi mureau în castelele lor, la fel ca turmele de porci în coteţe. Femeile îşi omorau mai degrabă copiii, decât să-i vadă flămânzind, plângeau şi-şi simţeau lacrimile îngheţându-le pe ochi şi pe obraji. Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi în sus, spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, j şi întrebă: Deci, copile, astea-s poveştile care-ţi plac?

— Păi, făcu Bran în silă, da, numai că…Bătrâna Nan dădu din cap.

— În toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic. Erau fiinţe reci, moarte, care urau fierul şi focul şi atingerea soarelui, şi orice creatură cu sânge cald în vene. Au măturat avanposturile şi oraşele şi regatele, au măcelărit eroi şi armate cu zecile, călărindu-şi armăsarii lor albi, morţi, şi conducând măcelul. Nici toate săbiile omului nu puteau opri iureşul lor, nici chiar fecioarele şi copiii de ţâţă nu au aflat milă înaintea lor. Le vânau pe fete prin pădurile îngheţate şi-şi hrăneau slujitorii morţi cu carnea copiilor oamenilor.

Vocea ei coborâse foarte mult, devenind aproape o şoaptă, iar Bran trebui să se aplece ca să asculte.

— Astea erau vremurile de dinaintea venirii Andalilor, cu mult înainte ca femeile să fugă peste marea îngustă din oraşele Rhoyne, când sutele de regate ale acelor vremuri erau regatele Primilor Oameni, care luaseră pământurile de la copiii pădurii. Totuşi, ici-colo, în inima pădurii, copiii încă mai vieţuiau în oraşele lor de lemn şi în dealurile săpate, iar feţele copacilor stăteau de strajă. Aşa că, pe când îngheţul şi moartea ocupau pământul, ultimul dintre eroi s-a hotărât să-i caute pe copii, nădăjduind că vechile lor vrăji ar putea aduce înapoi armatele pe care le pierduseră oamenii. Se duse prin tărâmul mort cu sabia sa, un cal, un câine şi câţiva însoţitori. Căută timp de ani de zile, până ce deznădăjdui că nu-i găsise pe copiii pădurii în oraşele lor ascunse. Toţi prietenii săi muriră unul după celălalt, ba chiar şi calul său şi, în cele din urmă, şi câinele, iar sabia îi îngheţase atât de tare, încât lama se sfărâmă când încercă să o folosească. Iar Ceilalţi i-au adulmecat sângele cald şi s-au pus în linişte să-i ia urma, urmărindu-l cu haitele lor de păianjeni albi, mari cât dulăii…