Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Cei patru oameni din Rondul de Noapte rămaseră. Robb se întoarse spre ei, nesigur.

— Am pus să vă pregătească nişte camere şi veţi afla apă fierbinte din belşug, să vă spălaţi de praful de pe drum. Nădăjduiesc că ne veţi onora venind la masa de seară.

Spuse toate astea cu atâta nepricepere, încât până şi Bran observă; era un discurs pe care-l învăţase pe de rost, nu erau cuvinte spuse din inimă, însă fraţii în negru îi mulţumiră cu toţii la fel.

Vară îi urmă pe trepte în sus, în turn, pe când Hodor îl ducea pe Bran înapoi la patul său. Bătrâna Nan era adormită în jilţul ei. Hodor spuse „Hodor”, o luă pe bunica lui şi o duse de acolo în vreme ce ea sforăia uşor, iar Bran căzu pe gânduri. Robb îi promisese că putea sta la masă împreună cu Rondul de Noapte, în Sala Mare.

— Vară, strigă el. Lupul sări în patul lui. Bran îl îmbrăţişa atât de tare, încât îi putu simţi răsuflarea fierbinte oprindu-se în obrajii săi. Acum pot călări, îi şopti el prietenului său. Vom putea merge la vânătoare, prin păduri, cât de curând. Stai şi aşteaptă.

După o vreme îl fură somnul. În vis urca din nou pe turnul fără ferestre, degetele sale înfigându-se printre spaţiile dintre pietrele înnegrite, în vreme ce picioarele căutau sprijinul. Urca tot mai mult, printre nori şi în cerul nopţii şi, cu toate astea, turnul continua să se înalţe deasupra sa. Când se opri ca să privească în jos, era uşor ameţit şi-şi simţi degetele alunecând. Bran ţipă şi se agăţă de viaţă cu toate forţele. Pământul era la o mie de kilometri sub el şi nu putea zbura. Nu putea zbura. Aşteptă până când inima încetă să-i mai bubuie în piept, până ce reuşi să respire, şi-şi reluă ascensiunea. Nu mai era altă cale decât în sus. La mare distanţă deasupra sa, conturându-se în faţa lunii, credea că distinge formele capetelor de balaur. Braţele sale erau zdrelite şi-l dureau, dar nu îndrăznea să se odihnească. Se forţă să urce şi mai repede. Himerele îi priveau ascensiunea. Ochii lor străluceau roşietici, precum cărbunii încinşi din vatră. Poate că unele dintre ele fuseseră lei, însă acum erau răsucite şi groteşti. Bran le putea auzi şoptind una către cealaltă, cu glasuri molatice, de piatră, îngrozitoare. Nu trebuia să le asculte, îşi spuse, nu trebuia să le audă, iar atât timp cât nu le auzea, era în siguranţă. Însă când himerele se desprinseră din piatră şi goniră spre partea lui de turn, el ştiu că nu era deloc în siguranţă.

— N-am auzit, începu el să plângă pe măsură ce se apropiau tot mai mult. N-am auzit, n-am auzit.

Se trezi cu respiraţia tăiată, pierdut în beznă şi văzu o umbră imensă acoperindu-l.

— N-am auzit, şopti el, tremurând de frică, însă umbra spuse „Hodor” şi aprinse o lumânare lângă pat, iar Bran oftă uşurat.

Hodor îi şterse transpiraţia de pe faţă cu o cârpă moale şi umedă, iar mâinile sale îndemânatice şi blânde îl îmbrăcară. Când sosi vremea, îl duse până în Sala Mare, unde fusese aşezată, chiar lângă foc, o masă lungă, pe căpriori. Locul lordului, din capătul mesei, fusese lăsat neocupat, însă Robb se aşezase chiar în dreapta lui, cu Bran vizavi de el. În seara aceea mâncară purcel de lapte şi plăcintă de porumbel şi gulii tăvălite în unt, iar ca desert, bucătarul le promisese faguri cu miere. Vară înşfăca resturile de la masă întinse, în vreme ce Vântul Cenuşiu şi Câinele Lăţos se luptau pentru un os într-un colţ al sălii. Câinii din Winterfell nu s-ar fi apropiat de sală. La început, lui Bran i se păruse ciudat, însă acum începea să se obişnuiască.

Yoren era seniorul dintre fraţii în negru, aşa că majordomul îl aşezase între Robb şi Maester Luwin. Bătrânul avea un miros acru, de parcă nu s-ar mai fi spălat de foarte multă vreme. Rupea carnea direct cu dinţii, crăpa coastele ca să sugă măduva şi dădea din umeri la pomenirea numelui Jon Snow.

— E nenorocirea lui Ser Alliser, mormăi el, iar doi dintre companionii săi izbucniră în râs dintr-un motiv de neînţeles pentru Bran.

Însă când Robb ceru veşti despre unchiul Benjen, fraţii în negru tăcură cu toţii ca la comandă.