Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei ființe stranii sosiseră, într-o barcă «ce mergea absolut singură», pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacați, străinii se apărară aruncînd «flăcări». «Nu săgeți scurte, care fac bum, preciza șeful, cum avem și noi, ci flăcări lungi, albastre.» După cîteva zile, străinii fuseseră surprinși pe cînd dormeau și făcuți prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, și jumătate din Swiss-ii roșii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învățaseră limba localnicilor și arătaseră Sunss-ilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwips-ilor «aruncînd flăcări». Ei păreau că așteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparținuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfățișare aveau acei străini. Șeful nu știa, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă niște picturi pe stîncă: ele înfățișau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap și un corp la fel ca ale noastre, dar cu brațe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, și avînd un singur ochi, bine desenat, așezat drept în mijlocul frunții. Comparîndu-i cu Swiss-ii reprezentați tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri și jumătate. Cerurăm săi vedem și obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărți din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula: Misterelor, câteva unelte mai ușoar de recunoscut și resturile armelor «care aruncau flăcări». Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, și acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porțiune dispărută. Probabil ca acele ființe nu vroiseră să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. În sfârșit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleași semne din cărțile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va ști vreodată ce conținea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor și că el putea să o citească. După nenumărate reticențe, el luă cartea și, ținînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:

«Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. N u vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiți buni cu Swiss-ii care s-au purtat bine cu noi…

Și bătrînul tăcu.

«Nu știu să citesc mai departe», adăugă el. Pînă la urmă am reușit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învățate pe de rost, se transmiteau din preot în preot și că expresia «Tilir» trebuia să servească drept parolă, dacă și alți musafiri de același neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swiss-ă și, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie prețioasă pentru descifrarea ei și eu luai o copie foarte îngrijită după ea.

Adeseori, mi-am făurit atîtea visuri în fața acestei foi înnegrite cu caractere bizare. De atîtea ori am lăsat deoparte munca mea obișnuită pentru a începe să o traduc cu ajutorul lui Vzlik. Dar pînă la urmă n-am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi-am mărit și mai mult curiozitatea, fără să mi-o pot satisface. În ea se vorbește despre Tilir, despre monștrii, catastrofe, despre gheață și despre spaime… Astăzi cartea se află la Uniune, unde nepotul meu Henri și Hoii, nepotul lui Vzlic, un Swiss care a studiat mult, încearcă amîndoi s-o traducă. Se pare că ființele care au scris-o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, și pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaște prin ei cheia acestei enigme. Dar va trebui ca ei să se grăbească. Și asta e tot.

Noi v-am trasat calea, vouă nu vă rămîne decît s-o urmați. Noi n-am rezolvat nici pe departe toate problemele. Cele două probleme mai importante nici măcar n-au fost abordate. Prima este aceea a coabitației a două specii inteligente pe aceeași planetă. Pentru a o rezolva nu există decît trei soluții: exterminarea noastră care ar fi pentru noi cea mai rea soluție, exterminarea Swiss-ilor, soluție pe care noi nu voim s-o primim cu nici un preț, cea de a treia ar fi acceptarea lor printre noi, ca egalii noștri, ceea ce ar implica integrarea lor în Statele Unite de pe Tellus, soluție despre care americanii nici nu vor să audă pentru moment. Pentru mine, această problemă nici nu se pune măcar. Ei sînt egalii noștri și, în unele privințe, poate chiar superiori nouă, dacă iau ca exemplu opera de matematici a lui Hoii, pînă la înălțimea de gîndire a căruia puțini dintre noi se pot ridica spre a o înțelege.