Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroșii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în fața noastră drept un ținut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, și continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanț axial de munți și păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua și către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.

Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă și neprimitoare. Munții ei nu păreau prea înalți. La sfîrșitul zilei, ajunși la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.

În zorile roșii, țărmul se desena neted și monoton, cu puțină vegetație. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrșea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei și făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîțiva metri distanță de apa navigabilă, care avea o adîncime între l6 și 20 metri. Ne fu deci ușor să punem puntea mobilă și să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai ușor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins și Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei și acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereușită, să-i căutăm cu mai multă ușurință. Sub protecția armelor de pe bord, coborîi pe pămînt și vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase «insecte» teluriene. Urme de pași indicau prezența unei faune și mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunța întoarcerea camionetei.

Michel scoborî din ea, singur.

— Unde sînt ceilalți?

— Au rămas acolo.

— Unde acolo?

— Vino și ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.

— Ce anume?

— Ai să vezi.

Întrigat, trecui comanda lui Smith și luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufișuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliații, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîțiva metri și, urcat pe ea, în picioare, Jeans. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm și pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.

— Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.

Pe pereți, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Întîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greșisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.

— Și asta nu e totul. Vino să vezi.

— Așteaptă să iau o armă.

Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfățișare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămășițe.

— Ce să fie? Un avion?

— Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!

Mă apropiai și pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaște, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.

Înginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor și se duse spre vîrful grămezii. Îl auzirăm scoțînd o exclamație, apoi chemîndu-ne la el. Strania mașină era mai puțin distrusă în partea aceasta și își păstrase forma de vîrf de țigare. Într-o despărțitură intactă se deschidea o ușă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, și la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăși ai mei. Apoi, ochii obișnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripțiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau și, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrțită.

Înstinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era ființa care pilotase această mașină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese și ea, ca și noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.