Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Scotocirăm printre rămășițele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanță. Cîteva obiecte de metaclass="underline" cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustrație, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost așezate motoarele, blocuri informe, ruginite, și într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii și ne întoarserăm. Era și normal ca descoperirile noastre să fie puține: unii dintre pasagerii mașinii supraviețuiseră după cum o dovedeau inscripțiile și luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Însula Misterelor», plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate și nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porțiune pe care o vizitarăm era aridă și populată de «vipere», neavînd nici un fel de altă viețuitoare, în afară de cîteva «insecte». Găsirăm totuși cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă și mai plină de peripeții fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.

Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru și soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel și cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit și la nord. La sud se înălțau niște munți mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufișuri. Ținutul era extrem de populat cu animale variate: Goliați, elefanți, izolați sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroși, care totuși nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie și recunoscurăm Swiss-i din marea rasă roșie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărțiseră de poporul lor cu puține generații înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munți și cu firea lor războinică gata de harță, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga și se pierdură la orizont. Ținurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci și așa eram destul de departe de Temerarul și ne aflam într-un ținut necunoscut. Dar Smith și Michel erau de părere să mergem mai departe în interior și să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munți și la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfața lanțului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificații făcute din turnuri așezate la o distanță de vreo 20 de pași unul de altul și înalte de vreo l0 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiș. Între turnuri galopau Swiss-i. Păreau foarte agitați și prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.