Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condițiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni conciși, foarte diferiți de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereștri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuțit de oțel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulțumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un mușchi de pe obrazul lor nu se mișcă.

Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, și începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei — cu acest nume botezasem eu noul rîu — dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenți repezi. Aci era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri. Pe malul dinspre nord se formase un mic golfuleț ce putea fi transformat în port. Hotărîi să fac aci debarcarea.

Deoarece se însera, aruncarăm ancora. Ziua următoare fu consacrată tăierii arborilor destinați construirii unui debarcader. După opt zile el era gata. Puserăm șine, și manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuși foarte grea, și, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el. Deoarece eram grăbiți, îl îngroparăm, și portul fu numit «Portul Leon», în amintirea lui.

După ce macaraua a fost montată, munca fu mai ușoară. Totuși nu ne-a fost prea ușor, oricum, să debarcăm mica locomotivă și cele trei vagoane. Restul a fost un joc de copii.

Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aci — 60 de oameni — și începurăm să ridicăm un fortuleț din bușteni, în care puteam fi apărați de tigrosauri, cît și de o eventuală trădare a Sunss-ilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul. Apoi construirăm antrepozite din nuiele, acoperite cu plăci de duraluminiu. Îngrămădirăm în acest adăpost tot materialul adus. Între timp, o echipă și începuse lucrările căii ferate, lungă de 50 de kilometri, care trebuia să meargă pînă la Cobalt-City.

Eram la kilometrul 4 și întrebuințasem toate șinele cînd Cuceritorul ne reveni după 23 de zile cu o nouă încărcătură. El ne aducea mari cantități de carburanți, șine, provizii și un mic excavator. Ne mai aduse de asemenea și alți 50 de oameni de ajutor. La al 3-lea drum ne sosiră primele femei cu copiii. Situația se mai ameliorase puțin în sat, dar hydrele tot se mai veau zilnic. Cu transporturile următoare vaporul ne aduse bovinele și cîteva oi, pe care le închiserăm într-o mare îngrăditură semănată cu iarbă terestră, în fiecare seară le băgăm în fortulet, căci tigrosaurii ne dădeau tîrcoale și trebuirăm să ucidem 5 sau 6 dintre ei, înainte de a-i descuraja să ne mai viziteze.

Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfățișarea unui oraș-ciupercă din Far-Westul American, fără «saloon»-urile și focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toți erau fericiți că scăpaseră de amenințarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a șantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.

Veni și ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul «terestru» decît l50 de oameni însărcinați să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu și cu Menard erau hotărîți să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă și lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuși o lunetă de 50 cm și un telescop de l,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.

Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime așezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele și parte din duraluminiu, se înălțau nițel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belșug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri și nici Goliați. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile «terestre» din sat se înmulțiră și ne fură folositoare distrugînd niște mici rozătoare care ne amenințau recoltele.

O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, așezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, mașinile erau montate fiecare la locul ei.

În epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă — nu eram credincioși, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire și cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o «căsătorie între șefi», Swiss-ii trimiseră o delegație încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase și niște excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special și mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.