Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

V

INTOARCEREA

A doua zi dimineață, după o noapte roșie, scurtă și calmă, hotărîrăm să trecem rîul. Construirăm o plută mare, lucrare care ne luă șase zile întregi, în timpul cărora văzurăm numeroase animale, dar nu fiare sălbatice. Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a «elefanților», ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puțină și cu teamă, neștiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur și simplu neasimilabilă pentru noi. La gust, ea amintea carnea de vițel, nițel mai roșie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive și pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuși numai cantități mici, de fiecare dată. În schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîți de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss-ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puțin și părea a se fi obișnuit de-a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să-i permită a exprima idei simple.

Trecerea rîului avu loc fără greutăți. Recuperarăm cuiele și frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de-a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lățea, aci formînd suprafețe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede. Malurile lui fremătau de viață. Zărirăm turme masive de «elefanți», Goliați izolați sau perechi, cît și numeroase alte forme, uriașe sau mici. În două rînduri vazuram în depărtare «tigrosauri». Acest nume, inventat de Beltaire pentru fiara care ne atacase, fu adoptat, cu toate protestările lui Vandal, care ne atrase foarte just atenția că el nu ținea nici de tigri și nici de saurieni. Dar, așa cum bine spunea Michel, esențialul era ca să înțelegem despre ce fiară era vorba și puțin importa în fond dacă numele cunoscut al animalului era acela de tigrosaur, leviathan, sau… x,y,z.

Apele găzduiau nenumărate forme acvatice, dintre care nici una nu se apropia îndeajuns de mal, ca s-o putem vedea bine.

A doua zi către seară, plouă. Camionul nostru gonea mereu pe cîmpia unde rîurile și pîraiele erau mărginite de pilcuri de arbori. Temperatura se apropia de 35° la umbră la prînz, dar scădea către seară, coborînd la l0°.

În zorii celei de a treia zi, după o noapte tulburată de urletele Goliatilor, zărirăm o coloană de fum departe spre sud, de cealaltă parte a Dordognei. Era oare o așezare Swiss-ă sau un foc de ierburi? Solul deveni accidentat, colinele joase ne obligară la ocoluri. După ce trecurăm de ultima, aerul părea îmbibat de un miros înțepător și puternic ca acela al Atlanticului.

— Marea este aproape, zise Beltaire.

El ne-o și semnală în curînd, din vîrful turelei în care stătea. Peste cîteva minute o văzurăm cu toții. Ea era de un verde închis și agitată. Vîntul sufla dinspre apus, și valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîțiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr-un estuar nisipos.

Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais și granit, la cîțiva metri de valuri. Vandal sări jos și începu să exploreze acest paradis al biologilor, care este o coastă marină. În apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lățime. Altele, cu mult mai mici, erau încă fixate pe stîncă. Cu greu, Michel dezlipi una și i-o aduse lui Vandal. «Vietatea dinăuntru se dovedi mai apropiată de Brachiopodele terestre decît de moluștele lamelii-branchii. Departe în mare apăru un spate negru între două valuri, apoi dispăru cufundîndu-se în apă.