Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

— Dar văd arbori și în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluență.

Și, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.

Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lățimii lui: 300 de metri cel puțin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenușii și întunecate. Se însera.

— Vom face popas aci. Locul ăsta este ușor de apărat.

— Poate fi considerat și ca o cursă perfectă, zise Ereffort.

— Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.

— O forță armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne și nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supra

vegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturorarmelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilități avem pentru a trece rîul.

Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediției noastre, cel puțin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele și silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.

Ca și pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfășură o feerie de aur, purpură și chihlimbar. Cîțiva nori roz pluteau rătăcind leneș pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toții cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeții de mare și carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.

— Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noștri, remarcă Vandal.

Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă și mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduți în constelațiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecția de franceză pe care Vandal și Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi și ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire și Schoeffer, descoperind că au aceeași pasiune pentru șah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care și le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate ațipit, apropiai capul Martinei de brațul meu. Auzeam vag vocea șuierată a Swiss-ului repetînd cuvintele, cît și replicile, la intervale, ale jucătorilor de șah și, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.

Un răget uriaș bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliații, ele aveau pînă la opt metri în lungime și patru în înălțime. Botul lor foarte alungit și clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca și răgetul lor, elefanții. Ei se aliniară pe mal și, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss o mină întrebătoare.

— «Assek», zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.

— Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.

Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliștea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoționată, privea și ea. O auzii murmurînd: «un pămînt virgin…»

Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.

— Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd șahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.

Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mișca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică — l,50 m înălțime, totuși făcea impresia de a avea o forță extraordinară. I-o arătai Stmss-ului. El fu imediat apucat de o agitație febrilă și începu să ne vorbească cu volubilitate. Văzînd că nu-l înțelegeam, el făcu gestul de a întinde arcul, și arătă armele noastre zicînd de nenumărate ori: «Bisir! Bisir!» Din mimica lui trăsei concluzia că animalul era foarte primejdios. Fără prea multă grabă — fiara era departe, la două sute de metri de noi — pusei un încărcător la pușca-mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că-și ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci și cinci de metri. Și se năpustea din nou, îndreptîndu-se direct asupra noastră. Martine scoase un țipăt. Ceilalți se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, și nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă pușca-mitralieră trosni, descărcată de cine ? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul. Michel, lungit alături de mine, mi-l înlocui imediat.