Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

— Privește! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.

Acesta, în loc de cei 9l de centimetri de mercur cu care eram obișnuiți, abia atingea 76.

— Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !

— Ești sigur că nu se datorește altitudinii?

— Aseară marca 90.

Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:

— Privește munții.

«Munții Necunoscuți», către care mergeam, dispăruseră în ceață. Înspre apus pluteau nori negri cenușii.

— Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.

Paul luă volanul. Așezîndu-se, privi orizontul și lăsă să-i scape un fluierat de uimire.

— Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut așa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!

Tot apusul devenise de un cenușiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, și această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.

— Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălțimi, cu atît mai puțin ne vom teme de inundație.

Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari și zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. În timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbușitoare stagna aci. Lăsînd pe Michel alături de șofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munți, tăiarăm de-a curmezișul în-tîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creștea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Și deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd și simții cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliți lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior și să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să țipăm, atît de asurzitor și de neîntrerupt bubuia tunetul.

Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea mașinii. Nu puturăm depăși, fără primejdie, viteza de l0 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere și întuneric din care răsărea și dispărea alături de mine fața palidă și înfricoșată a Martinei. Cînd mă aplecam și priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord și Vandal își punea în ordine notițele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cușetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea și mai dezlănțuit. Vîntul și ploaia se înverșunau. Fulgerele îmi arătau acoperișul și capota șiroind de apă de parcă ar fi ieșit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. În intervalul dintre tunete auzeam șuieratul ei ascuțit.

— Ei bine, strigai eu, asta zic și eu că e furtună, nu glumă.

— E măreț, răspunse Martina.

Era într-adevăr un spectacol măreț cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violență și frumusețe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Micheclass="underline"

— Ce face barometrul?

— Coboară într-una!

— Sosim. Văd adăposturi. Aprindeți farurile!

Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat — pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac și un val de aer rece și umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol și în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Îl așezarăm cu fața spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.