Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

În dimineața celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuși să mai așteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forțat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenței Sunss-ilor și despre indiciile că se află petrol pe Tellus. În schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Înștiințai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest și apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanți, munițiile și hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci l070 de kilometri.

De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puțin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii «Vezere». Mai puțin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi și adînci. Aveara să-l trecem totuși, dar în condiții care-mi dădură fiori.

Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălțime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă și o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîțiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru și revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneață și înfricoșătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată și netedă care ieșea din apă la vreo zece metri de țărm, apoi altele distanțate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt maclass="underline"

— Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podișca.

Îl privii cu gura căscată.

— Si cu ce?

— Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălțime. Avem topoare destule, cuie și frînghii. Unii arbuști sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.

— Nu crezi că e prea riscant?

— Dar expediția noastră nu este și ea riscantă?

— Fie. Să ne sfătuim și cu ceilalți.

Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.

— Trebuie îndrăzneală, bineînțeles, dar am făcut noi lucruri și mai grele!

Ocrotiți de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră și Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curățarăm și apoi grosolan ciopliți ei fură tîrîți de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.

Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.

— Doar n-ai să te duci înot?

— Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici și mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.

— Ești nebun! Ai să te îneci!

— N-avea grijă! Am fost campion universitar de l00 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoții.

De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort și cu mine țineam de capătul frînghiei pe care el și-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîțiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuși totuși, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforțare se ridică sus.

— Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legați trunchiul la un capăt de frînghia mea și la celălalt de frînghia pe care o să o țineți voi! Așa ! Foarte bine! Acum aruncați-l în apă! Țineți bine, nu-l lăsați să fugă la vale!

Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menținută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforțări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort și cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul și cu mine încălecîndu-l și cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-și ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oțel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeași manevră și pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforțările noastre. Eram obosit, Michel și Paul erau frînți, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopții. A doua fu asigurată de Vandal și Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineața reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor și noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Șantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă și răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. În ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, și aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenușie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeți se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o pușcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt și începui un foc infernal în direcția din care veniseră săgețile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacția să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care țîșniră de acolo erau răniți. Atacul lor încetă imediat.