Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali și unul frontal. Pe cînd se întorcea să-și lingă o rană, îi văzui dinții enormi ascuțiți, o limbă lungă roșietică în botul violaceu.

Apoi apărură zece «centauri» înarmați cu arcuri. Ei începură să ciuruie monstrul cu săgeți. Bestia se năpusti asupra lor. Cu o minunată suplețe, ei o evitară, mișcările lor erau vii și grațioase și viteza cu care fugeau întrecea pe aceea a unui cal în galop. Ea le era de altfel necesară, monstrul desfășurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toții, zguduiți puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost și greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii. Tocmai voiam să dau ordin să pornim la drum, cînd drama se desfășură sub ochii noștri. Unul din «centauri» alunecă. Botul enorm îl apucă și-l sfărîmă.

— Înainte! Fiți gata să trageți!

Ne năpustirăm cu viteză moderată pentru a putea manevra mai bine. Oricît de bizar ar putea părea; aceasta, nu cred că «centaurii» să fi observat prezența noastră înainte ca noi să fi ajuns la. mai puțin de l00 de metri de ei. Ei ne zăriră atunci și abandonară imediat atacul împotriva monstrului, regrupîndu-se cîte trei! Pe măsura ce noi înaintam ei se retrăgeau, lăsîndu-ne față în față cu fiara. Trebuia să evităm cu orice preț să fim izbiți de fiară, căci izbitura ei ne-ar fi sfărîmat.

— Foc, strigai eu.

Monstrul se năpustea asupra noastră. Cu toate ca era ciuruit de gloanțe și de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă. Bestia vru să revină asupra noastră, se clătină, apoi deodată se prăbuși nemișcată, moartă. De la distanță «centaurii» priveau cu atenție toate acestea.

Monstrul nu mai mișca. Cu mitralierele în miini coborî împreună cu Michel și Vandal. Martine vru să vină și ea dar îi interzisei aceasta. Și bine făcui! Căci abia puserăm piciorul pe pămînt că «centaurii» ne și atacară, scoțînd țipete șuierătoare de «SSWI ! SSWI !» O pușcă-mitralieră bubui, apoi se opri, blocată poate. Mitraliera trase și ea de două ori. Deja, asediatorii veneau asupra noastră. Rafalele noastre fură mai eficace. Trei «centauri» uciși se rostogoliră la pămînt; alți doi, răniți, fugiră. O ploaie de săgeți se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puștile-mitraliere în ei, traserăm cu revolverele. Abia luasem în mînă revolverul, că mă simții apucat pe la spate și dus. Eram cuprins de brațe puternice și finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam brațele lipite de corp, ținînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împușcături, dar nu mă putui răsuci. Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de «centauri» îi soseau în ajutor. Cu o sforțare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea dușmanului meu, să mă răsucesc și să-mi degajez brațul drept. Trecui revolverul în mîna dreaptă și trăsei cinci gloanțe în capul celui ce mă ducea cu el. Mă rostogolii la pămînt pe jumătate amețit. Cînd mă ridicai, ceilalți ajunseseră la 300 de metri de mine, și camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuțite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranță de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu și lipicios, sîngele «centaurului». Auzeam din ce în ce mai aproape galopul urmăritorilor mei. Respirația mi se tăia, un junghi în coastă îmi sfîșia pieptul. Prin deschizătura turelei văzui pe Michel care îmi făcea semne desperate cu brațele.

«Prea tîrziu», gîndii eu. De ce nu trag ei oare? Deodată înțelesei: nu puteau trage fără să riște să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcția inamicului. Mai aveam încă trei gloanțe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze șuierară trecînd pe deasupra mea, și dădură peste cap vreo zece inamici. Ceilalți se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuși să vină asupra mea; îi împușcai de la zece metri.

Camionul se opri, cu un scîrțîit de frîne, aproape de mine, cu ușa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeți trosniră, izbindu-se de ușe și zgîriind plexiglasul de la geamuri. Unul din aceste proiectile trecu printr-un crenel și se înfipse vîjîind în spătarul banchetei. Traserăm din nou și cei cîțiva supraviețuitori fugiră. Eram stăpîni pe cîmpul de luptă. Michel coborî din turelă.

— Ei bine, prietene, ai scăpat ca prin urechile acului! De ce naiba nu te-ai culcat la pămînt mai devreme?

— Crezi că mi-a venit în minte?! Nu avem pagube?