![Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro] - Читать Любимую Русскую Полную Книгу 👉 Read-E-Book.com](/uploads/posts/books/4/1/5/robinsonii-cosmosului-les-robinsons-du-cosmos-ro-download.jpg)
Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]
- Автор: Карсак Франсис
- Год: 1964
- Язык: Română
- Переводчик: Elvira Bogdan
- Жанр: Космическая фантастика
Электронная книга - «Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]». Краткое содержание книги:
Vreau numai să vă povestesc viața mea. Vouă, tuturor celor care coborîți din mine sau din tovarășii mei și trăiți pe această lume care este a voastră de drept, prin naștere, (căci voi aici v-ați născut), are să vă facă plăcere, poate, să cunoașteți impresiile și luptele unui om născut pe o altă planetă, Pămîntul, un om adus aci de un fenomen fără precedent, nici pînă astăzi îndeajuns explicat, un om care fusese cuprins de desperare aproape înainte de a înțelege ce măreață aventură i se oferea aci.
De ce scriu cartea aceasta? Puțini dintre voi o vor citi, fără îndoială. Voi cunoașteți partea ei esențială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut și zace pierdut în vreun colț neștiut al Spațiului, curiozitatea istoricilor punea mare preț pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.
După ce se vor fi scurs cinci sute sau șase sute de ani, cartea aceasta va prezenta deosebitul interes de a conține relatările unui martor ocular despre Marele Început.
— Ești sigur, întrebă Michel, că nu este cumva un joc al naturii?
— Absolut sigur. Privește forma generală, retușările. Este exact corespondentul unei lame solutreene.
— Sau al unor piese din feldspat potasic de origine vulcanică, provenind din America și pe care le-ai fi putut vedea la Muzeul Omului, dacă l-ai fi vizitat, adăugă Breffort.
— Deci, reluă Michel, trebuie să admitem, că sînt oameni pe Tellus.
— Nu-i absolut sigur, zise Vandal. Înteligența poate înflori în forme diferite de a noastră. Pînă acum, fauna telluriană nu are nimic terestru.
— Bineînțeles, faptul că vărul meu și tovarășii lui au găsit umanoizi pe Marte, nu este un motiv că din aceștia să se afle și aici!
— Nu s-ar putea oare, reluă Michel, ca aci să fie vorba de foști locuitori ai Pămîntului, ca și noi, dar care, neavînd la dispoziția lor aceleași mijloace ca și noi, să se fi reîntors la epoca de piatra?
— Nu cred. Nu am cunoscut pe Pămînt decît cîțiva oameni care să știe tăia piatra în maniera preistorică. Și, crede-mă, fabricarea unei atari piese presupune o îndemînare care nu se dobîndește decît după un antrenament de foarte mulți ani. În orce caz, să fim atenți și să-i punem la curent și pe ceilalți!
Astfel și făcurăm. Pusei să fie verificate atît farurile cît și singurul nostru proiector fixat în cupola mobilă. Pentru a face față oricărei eventualități, garda de noapte fu dublată, și eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din față și trecui țeava unei puști-mitralieră printr-un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi așteptai. După un moment, chemai pe Michel la telefon.
— Este mai bine să ne vorbim din timp în timp, asta ne va împiedica de a ațipi. Dacă vrei să-ți fumezi pipa, vezi, fii atent ca să nu se zărească de afară flacăra brichetei.
— Am înțeles. Dacă observ ceva te anunț imediat și…
Afară, foarte aproape, răsună un țipăt straniu și puternic. Părea un răget, o gîlgîială și se termina cu un fluierat oribil, care îți zgîria nervii. Simții că înțepenesc. Saurienii uriași din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas. Ne aflam oare într-o regiune populată cu tyranosauri? În microfon, Michel îmi suflă:
— Ai auzit?
— Desigur!
— Ce dracu mai poate fi și asta? Să trag?
— Nu, pe viața ta! Taci!
Țipătul straniu se înălță din nou, și mai aproape încă. În dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mișcîndu-se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în pușca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniștea totală din jur. Cu o ușoară scîrțîitură, turela se învîrti. Desigur că Michel văzuse și el dihania și se pregătea să tragă, în liniștea ce se așternu, auzii sforăiturile lui Vandal. Cît trebuiau să fie de obosiți cu toții, de nu i-au deșteptat cele două răgete! Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mișcă și ieși din dosul arborilor. În lumina slabă, întrezării un spate crenelat, niște labe scurte și groase, un cap cornut turtit și foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenția. Bestia avea 6 picioare! Măsura cam vreo 25 — 30 de metri în lungime și 5 — 6 metri în înălțime. Cu degetul pipăii piedica, verificînd ca arma mea să fie pregătită pentru tir, dar nu riscai să apăs degetul pe trăgaci, de teamă să nu scap vreo rafală din nervozitate.
— Atenție. Fii gata, dar nu trage, zisei eu.
— Ce mai poate fi și scîrbăciunea asta?
— Nu știu. Atenție!
Monstrul se mișcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu-se, el trecu în umbra pilcului de arbori și apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră niște clipe groaznice. Cînd monstrul reapăru, era și mai departe și se topi încetul cu încetul în noapte. Un «uf» îmi ajunse la ureche prin telefon. Eu răspunsei la fel.
— Execută un tur de orizont, zisei eu.
După scîrțîitul pedalelor, înțelesei că Michel executa ceea ce îi cerusem. Deodată un «ah» înăbușit' ajunse pînă la mine.
— Vino încoace!
Mă urcai pe scară, strecurîndu-mă lîngă Michel, de cealaltă parte a mitralierei.
— Drept în fața ta, colo, departe.
La căderea nopții, în acea direcție noi văzusem o faleză. Pe acea faleză, acum, scînteiau puncte luminoase, uneori mascate de ceva.
— Focuri! în grote! Să știi că acolo trăiesc cioplitorii de obsidiană (feldspat potasic, de natură vulcanică) !
Ramaserăm acolo, ca hipnotizați, privind din timp în timp de jur împrejur. Cînd după cîteva ore, soarele roșu răsări, noi ne mai aflam încă acolo.
— De ce nu ne-ați deșteptat? se văicărea Vandal. Cînd te gîndești că tocmai eu n-am văzut acel animal!
— Nu e frumos din partea voastră, adăugă și Martine.
— M-am gîndit să o fac, zisei eu. Dar atîta timp cît animalul era aci n-am vrut să risc zăpăceala unei deșteptări bruște, să vă văd sărind în sus speriați, și după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel și cu mine vom dormi puțin. Vandal și Breffort, preluați voi schimbul. Înutil să vă recomand ca să fiți cu ochii în patru. Să trageți numai în caz de necesitate absolută. Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua pușcă-mitralieră și urcă-te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poți face altfel. Munițiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrșire interzis oricui să iasă afară din camion. De cum răsare Helios, deșteaptă-mă.
Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împușcături și plecarea bruscă a camionului mă deșteptară din somn. Într-o clipită sărisem din pat și mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare și el jos, peste mine. Prin ușa de comunicare văzui pe Paul la volan, și spatele lui Vandal, aplecat peste o pușcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. În spate, Beltaire, cu cea de a doua pușcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcțiile și mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanțe.
— Michel, aprovizionează mitraliera!
Trecui în față.
— Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?
— Iarba e incendiată!
— Asupra cui trageți?
— Asupra acelora care au dat foc ierbii.
— Privește, iată-i!
Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.
— Călăreți?
— Nu, centauri!
Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleșuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariția evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălțime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două brațe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieșită din coaja ei țepoasă. Acea ființă ținea într-o mînă un mănunchi de bețe. Apucă un băț cu mîna dreaptă, alergă spre noi și îl zvîrli cu putere.
— O suliță, spusei eu mirat.
Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîțiva metri, trosni sub roți: un țipăt de spaimă veni din fundul camionului.
— Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!
— Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?
— Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.