Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Mă apropiai. Bășici gazoase urcau la suprafață într-un mic golfuleț. De cum apropiai chibritul ele luară imediat foc, dar aceasta nu era o dovadă, căci s-ar fi putut să fie vorba aci pur și simplu de gaze de mlaștină. Dar irizările? După toate aparențele aci se afla un zăcămînt de petrol, probabil la foarte mică adîncime. Studiai locul cu multă atenție. Stratul de argilă care forma colina era aci înlocuit printr-o rocă negricioasă, șistoasă. La l00 de metri de acolo, această rocă se sprijinea de o bară de calcar alb: toate aparențele unei falii. Această constatare mă îngrijoră. Petrolul putea să urce de-a lungul acestei despicături și, în orice caz, era posibil ca zăcămîntul să se piardă. Sau el se afla foarte aproape de suprafață, în orice caz, se găsea petrol pe Tellus și vom găsi noi desigur mijlocul de a-l exploata! însemnarăm cu grijă locul, pe itinerariul nostru, și înconjurarăm pe la sud un lanț de munți — ar trebui să spun mai bine de coline înalte, căci ele nu depășeau 800 metri înălțime. Erau lanțuri calcaroase, puțin erodate, probabil foarte tinere, într-un bloc rostogolit, descoperii cochilia unei fosile, destul de analogă unui brahiopod terestru. Toate viețuitoarele de pe Tellus nu erau deci — sau nu fuseseră — atît de complet lipsite de armătură ca hydrele. Vegetația era mereu la fel de monotonă: ierburi cenușii și ,,arbori» verzi-cenușii. În timpul popasurilor, Vandal transforma masa în laborator și microtomul nu șoma. Dar pînă atunci nu făcuse descoperiri senzaționale. Celulele plantelor erau analoage cu acelea ale vegetalelor terestre cu toate că erau adesea polinucleare. Aceste plante nu aveau inflorescență, ci grăunțe asemănătoare acelora ale pteridospermelor din era primară pe Pămînt.

De îndată ce înconjurarăm colinele, văzurăm în depărtare un puternic lanț de munți, încununați de vîrfuri înzăpezite. Cel mai înalt dintre ei era îndeosebi de frumos. El izbea privirea prin altitudinea lui enormă. Se înălța negru ca noaptea, cu un acoperămînt de zăpadă ca o pălărie pe vîrf, conic, regulat, ridicîndu-se drept din cîmpie. Era probabil vulcanic. Noi îl botezarăm cu numele de «Muntele întunecat».

Merserăm drept spre el. Michel făcu cîteva măsurători și printr-un calcul simplu, deduse înălțimea lui. El fluieră :

— l2 km și 700, cu aproximație!

— l2 km! Dar atunci e mai înalt decît Everestul din…

— Cu peste 3000 de metri mai înalt, da!

— Cum se face că îi putem distinge atît de bine vîrful? Ar trebui să fie deasupra norilor.

— Pentru că nu sînt nori. Norii par a fi destul de rari pe Tellus!

— Dar cînd plouă! Amintește-ți ploaia de alaltăieri!

— Și totuși, probabil că plouă cu mult mai des decît crezi tu. Această vegetație nu trăiește fară apă!

Înainte de a ajunge la poalele vîrfului, ne lovirăm de un obstacol serios. Solul cobora și în fundul unei văi largi zărirăm un rîu. El era mărginit de o vegetație dințată, care ni se dovedi a fi mai apropiată de arborii tereștri decît tot ce cunoscusem noi pînă aci. Ele aveau chiar și inflorescențe pe care Vandal la apropie de conurile unora dintre gimnosperme.

Cum să trecem rîul? Nu era prea lat — cam 200 de metri — dar repede și adînc. Apele lui erau negre, în amintirea ținutului meu natal, îl botezai «Dordogne». Părea puțin probabil ca undele lui atît de repezi să convină hydrelor, totuși noi luarăm precauțiuni. Urcarăm în susul apei, sperînd să găsim un punct de trecere mai accesibil. Într-adevăr, spre seară îi găsirăm punctul de izvorîre. Rîul părea că țîșnește gata format dintr-o faleză calcaroază. Nu ne-a fost ușor să trecem cu camionul prin acest loc stîncos care forma aci ca un pod: era plin de vegetație și pietroaie stîncoase, și tăiat de rîpe. Revenind în josul rîului, de-a lungul celuilalt mal, merserăm spre Muntele-întunecat. Printr-o iluzie optică, ni se păruse că el face parte din lanțul de munți, în realitate el se înălța în depărtare cu mult înaintea lor, masă gigantică, acoperită de lavă neagră de bazalt și alte roci. Aceasta îmi păru a fi dovada unei schimbări recente a originei profunde a magmei răspîndite de acest vulcan, căci aceste lave fluide nu dau un relief abrupt. Mari revărsări de topitură de felspat potasic de origină vulcanică îi brăzdau baza. Și aproape de una dintre ele făcui o descoperire uimitoare: într-o grămadă de sfărîmături găsii o lamă ascuțită, tăiată în formă de frunză de laur, absolut analogă cu acelea pe care strămoșii noștri le făcuseră pe Pămînt, în cursul epocii solutreene!