Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Eu mă ocupam, în același timp, să-mi alcătuiesc echipajul. El trebuia să cuprindă :

Un șef de misiune și geolog : Jean Bournat,

Un șef militar: Breffort.

Un zoolog și botanist: Vandal.

Un navigator: Michel Sauvage.

Un prospector: Beltaire.

Un mecanic-radio: Paul Schoeffer.

Acesta din urmă, fost mecanic navigant de aviație, era un prieten de-al lui Louis.

Nu știam pe cine să aleg pe ultimul loc. Aș fi luat cu noi din toată inima pe Massacre, dar prezența lui era cel puțin tot atît de indispensabilă în sat. Lăsai lista necompletată pe masă, Cînd mă re-întorsei acasă, pe listă se afla notat cu scrisul energic al Martine: Bucătar și infirmier: Martine Sauvage.

Cu toate rugămințile mele și acelea ale fratelui ei, a fost imposibil s-o facem să renunțe la hotărîrea ei de a merge cu noi.

Deoarece era robustă, curajoasă, și excelenta ochitoare la tir, nu am fost prea supărat de a trebui să cedez, îndeplinindu-i dorința. Eram de altfel convins că «tancul» nostru ne oferea maximum de securitate.

Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare își așeză cum putu cele cîteva cărți și obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare își luă în primire cușeta. Între ele era o distanță de cel puțin 0,60 m. Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cușetele lui Vandal și a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel și Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din față, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălțimea lui de l,60 m. Deoarece riscam ca temperatura să devie înăbușitoare, instalarăm încă un ventilator. O trapă, ce se deschidea alături de cupolă, ne permitea să urcăm pe acoperiș. Dar la cea mai mică primejdie toată lumea trebuia să se retragă înăuntru, imediat

Ne ocuparăm locurile, într-o dimineață, la răsaritul soarelui albastru. Eu mă așezai la volan, cu Michel și Martine alături de mine; Vandal, Breffort și Schoeffer se urcară pe acoperiș. Beltaire la postul de mitralior, în turelă, ținînd legatura cu mine prin telefon. Mă asigurasem dinainte că fiecare dintre noi, inclusiv Martine, putea conduce mașina, știa să tragă cu mitraliera și să repare orice pană mai ușoară. După ce strînsesem mîna prietenilor noștri și îmbrățișai pe unchiul și pe fratele meu, pusei motorul în mișcare. Merserăm în directia castelului. În turelă, Beltaire flutură mult timp mîna, ca răspuns la batista Idei.

Eram exaltat și fericit, cîntînd cît mă ținea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de-a lungul căii ferate și pe drumul cel nou pe care-l construisem — mai degrabă o pistă decît un drum — ajunserăm la mina de fier. Avui satisfacția să găsesc pe cei ce făceau de pază la posturile lor. Cîțiva muncitori mergeau încoace și încolo, înainte de a începe lucrul, alții mîncau. Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici-colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgașuri ale recunoașterilor noastre anterioare și ne afundarăm în necunoscut. Un vînt ușor dinspre apus îndoia vîrfurile vegetației, care se culca sub camion cu un trosnet blînd. Pămîntul era tare, foarte neted. Fără sfîrșit se întindea savana cenușie. Cîțiva nori albi — nori «obișnuiți», remarcă Michel — pluteau spre sud.

— În ce direcție mergem? întrebă Michel, care își aranjase pe o etajeră mică instrumentele de care avea nevoie pentru îndeplinirea rolului lui de navigator.

Cu toate că inversat în raport cu cel al Pămîntului, vîrful compasului care pe Pămînt indica nordul, aici arăta sudul, magnetismul pe Tellus este constant și busolele noastre funcționau perfect.

— Mai întîi drept spre sud și apoi spre sud-est. În felul acesta vom înconjura mlaștina. Cel puțin sper acest lucru. Apoi înspre munți.

La prînz făcurăm popas. Luarăm prima noastră masă «la umbra camionului», cum zise Schoeffer — umbră aproape inexistentă. Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră și o enormă «viperă» apăru. Fără șovăire, ea se îndreptă în grabă și-și înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roții din față, care scoase imediat un șuierat caracteristic.

— Lua-o-ar dracu, înjură Paul, care sări în camion și reveni înarmat cu o secure, urmărit de strigătele lui Vandal.

— Nu mi-o distruge! El izbi în bestie cu atîta furie, încît o tăie în două și fierul securii se îngropa în pămînt pînă la coadă. Noi ne tăvăleam de rîs.