Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei își împărțeau timpul între «obligațiile sociale» și predarea științelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligență cu mult deasupra celor obișnuite. Iar eu îi predam geologa, Vandal biologia, și fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant și, după cum știți și voi, este astazi vicepreședintele Republicii.

Dar să nu anticipăm.

— Și cînd mă gînctesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar și eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! În realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aș fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simțeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Și cînd colo, iată-mă pe Tellus — și încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!…

— Pentru mine e și mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spațiului curb. Și iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!

Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.

— Hait! Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost!

Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver și de cuțit, și o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.

Alergarăm într-acolo fără să ne rușinăm de loc. Forțai pe Martine să intre în adăpost și eu rămăsei în pragul ușii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.

— Ah! Dumneavoastră sînteți, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?

— Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Întrați.

— Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de acești monștri infernali?!

— Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au și sosit. Întrați odată, mai repede, nu sînteți înarmat!

Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puțin mai jos, mici fulgi negri și împînziră ceruclass="underline" rachetele.

— Tirul prea scurt! Ah! Așa. Acum e mai bine!

Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîșii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd ușa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci și după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Înăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înțelegînd primejdia ce le amenința dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din ușă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de l00°, spre marea teroare a hydrelor.

Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împușcăturile pocneau și, în piața Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru și trîntii ușa. O hydră trecu drept deasupra acoperișului. Înainte ca eu să fi avut timpul să introduc țeava puștii mele în crenelul fortificației, monstru era departe. Un țipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.

— Jean! Aici, repede!

Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deși în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit și folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare și mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălțase în aer și începea să coboare cu iuțeală asupra băiatului.

— Culcă-te la pămînt!

Copilul înțelese și se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanțe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira și reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonț, arma se blocă.

Dacă aș fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma și scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.

Atunci, gîfîind, ridicol și sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viața lui. Iar atunci cîncl hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, și stătea în picioare, cu brațele încrucișate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu țepușa ei otrăvită. Reușind în sfîrșit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuși, peste corpul victimei sale.