Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Când se gândea la fiicele sale, voia să plângă, însă lacrimile nu veneau. Chiar şi acum, era un Stark din Casa Winterfell, iar tristeţea şi furia împietriseră înlăuntrul său.

Când rămânea neclintit, piciorul nu-l mai durea atât de tare, aşa că făcea tot ce putea să stea întins şi nemişcat. De cât timp zăcea aşa, n-ar fi putut spune. Nu existau aici nici soarele, nici luna. Nu putea vedea semnele de pe perete. Închise ochii şi-i deschise din nou; nu exista nici o diferenţă. Dormea şi se trezea, apoi iar dormea. Nu mai ştia ce era mai dureros, trezirea sau somnul. Când dormea, avea vise întunecate şi tulburătoare, despre sânge şi făgăduieli încălcate. Când se trezea, nu avea altceva de făcut decât să se gândească, iar gândurile erau mai rele decât coşmarurile. Amintirea lui Cat era la fel de dureroasă ca un pat cu ţepi. Se întreba unde era ea, ce făcea. Se mai întreba şi dacă o va mai vedea vreodată.

Orele se transformaseră în zile, sau cel puţin aşa i se părea. Simţea o durere surdă în piciorul sfărâmat, o împunsătură sub ghips. Când îşi atingea coapsa, îşi simţea carnea fierbinte între degete. Singurul zgomot care se auzea era propria sa respiraţie. După o vreme, începu să vorbească cu voce tare, doar ca să audă un glas. Făcuse planuri cum să se menţină întreg la minte, construia castele de speranţă în întuneric. Fraţii lui Robert erau liberi în lume, adunând armate la Piatra Dragonului şi la Capătul Furtunii. Alyn şi Harwin se vor reîntoarce la Debarcaderul Regelui cu restul gărzii sale personale, odată ce vor fi sfârşit cu ser Gregor. Catelyn putea asmuţi nordul, odată ce vestea ar fi ajuns la urechile ei, iar lorzii de la râu, de la munte şi din Vale i se vor alătura.

Se pomenea gândindu-se tot mai mult la Robert. Îl vedea pe rege aşa cum fusese în floarea tinereţii, înalt şi arătos, cu coiful său cu măreţele coarne de cerb pe cap, cu ciocanul de luptă în mână, aşezat pe tron, ca un zeu încornorat. Îl auzea râzând în întuneric, îi vedea ochii, albaştri şi limpezi precum lacurile de munte.

— Uită-te la noi, Ned, spunea Robert. Numai zeii ştiu cum am ajuns la asta. Tu aici, iar eu omorât de un porc. Am câştigat tronul împreună…

Te-am dezamăgit, Robert, se gândi Ned. Nu ar fi putut rosti cuvintele. Te-am minţit, am ascuns adevărul. I-am lăsat să te ucidă. Regele îl auzi.

— Smintit caraghios, mormăi el, prea mândru ca să asculţi. Poti să-ţi înfuleci mândria, Stark? Crezi că onoarea-ţi va apăra copiii? Pe chipul său apărură fisuri, crăpături deschise în carne, iar el se întinse şi sfâşie masca, izgonind-o. Şi nu mai era Robert; era Degeţel, rânjind şi bătându-şi joc de el. Când deschise gura să-i vorbească, minciunile sale se transformară în molii de un verde fantomatic şi prinseră aripi.

Ned era pe jumătate adormit când se auzi zgomot de paşi pe hol. Prima dată, se gândi că visase: trecuse atât de mult timp de când nu mai auzise decât sunetul propriului său glas. Ned era cuprins de febră, cu piciorul învăluit într-o durere surdă, cu buzele uscate şi crăpate. Când uşa grea de lemn se deschise, lumina năvăli brusc şi îi săgeta ochii cu o altă durere.

Temnicerul împinse spre el un urcior. Lutul era rece şi acoperit de umezeală. Ned îl apucă cu ambele mâini şi înghiţi cu lăcomie. Apa curse din gura lui şi se prelinse jos, prin barbă. Bău până când se gândi că o să i se aplece.

— Cât a trecut?… Întrebă lipsit de vlagă, după ce nu mai putu să bea.

Temnicerul era un bărbat ca o sperietoare, cu o faţă ca de şobolan şi o barbă încâlcită, cu o cămaşă de zale şi o mantie din piele.

— Nu vorbi, zise el, smulgând urciorul din mâinile lui Ned.

— Te rog, fiicele mele…

Uşa se închise din nou. Clipi odată ce lumina dispăru, îşi plecă fruntea spre piept şi se ghemui pe paie. Nu mai miroseau a urină sau a rahat. Nu mai miroseau a nimic.

Nu mai putea simţi diferenţa dintre starea de veghe şi somn. Amintirile veniră târându-se spre el prin beznă, la fel de vii ca visele. Era un an de primăvară falsă, iar el avea din nou optsprezece ani, coborâse din Eyrie la turnirul din Harrenhal. Putea vedea verdele-închis al ierbii şi simţea mirosul de polen adus de vânt. Zilele călduţe şi nopţile reci şi gustul dulce al vinului. Îşi aminti de Jaime Lannister, tânărul strălucitor, îmbrăcat în armura albă, îngenunchind în iarbă, în faţa pavilionului regelui, şi depunând jurământ că-l va proteja şi apăra pe Regele Aerys. După aceea, Ser Oswell Whent se duse să-l ajute pe Jaime să se ridice, iar Taurul Alb însuşi, Lordul Comandant, Ser Gerold Hightower, îi puse pe umeri mantia albă ca neaua a Gărzii Regelui. Toate cele şase Spade Albe erau acolo ca să-l primească pe noul lor frate.

Totuşi, când începură competiţiile, ziua îi aparţinu lui Rhaegar Targaryen. Prinţul moştenitor purta armura în care avea să şi moară: o platoşă neagră, lucioasă, cu dragonul cu trei capete al Casei sale pe piept. Un panaş de mătase stacojie flutura în urma lui pe când călărea şi se părea că nici o lance nu-l putea atinge. Brandon căzu înaintea lui, la fel şi Bronzul Yohn Royce, ba chiar şi arătosul Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii.