Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Pământul de sub copitele cailor era moale şi umed. Se risipea încet în urma lor, pe când călăreau pe lângă focurile din turbă puturoasă, alături de şirurile de cai şi căruţe încărcate până la refuz cu pâine tare şi carne sărată de vită. Pe un tăpşan pietros, mai ridicat decât câmpul din jur, trecură de pavilionul lordului, cu împrejmuiri din pânză tare de in. Catelyn recunoscu flamura, elanul Casei Hornwood, maro pe un fond portocaliu-închis.

Dincolo, printre ceţuri, văzu zidurile şi turnurile de la Moat Cailin… sau mai degrabă ce rămăsese din ele. Blocuri imense din bazalt negru, fiecare la fel de mare cât un conac, zăceau împrăştiate şi răsturnate, ca un joc de cuburi, pe jumătate afundate în pământul mlăştinos. Nimic altceva nu mai rămăsese din zidurile de apărare ale cetăţii care se înălţase odată la fel de mândră ca Winterfell.

Fortăreaţa de lemn dispăruse în întregime, putrezită de o mie de ani, de nu se mai vedea nici urmă de lemnul din care fusese construită. Tot ceea ce mai rămăsese din măreaţa fortăreaţă a Primilor Oameni erau cele trei turnuri… din cele douăzeci, câte fuseseră — dacă povestitorii puteau fi crezuţi.

Turnul Porţii părea destul de solid, ba chiar mai erau şi câteva rămăşiţe din ziduri, pe fiecare parte. Turnul Beţivanului, departe în mlaştină, acolo unde se întâlneau zidurile din sud şi vest, era aplecat ca un bărbat gata să-şi golească în mocirlă vinul din pântec. Iar Turnul Copiilor, înalt şi zvelt, despre care legendele spuneau că fusese locul unde copiii pădurii strigaseră, cândva, spre zeii lor fără nume ca să trimită puhoaiele apelor, îşi pierduse jumătate din creneluri. Arăta de parcă o lighioană uriaşă ar fi muşcat din vârful turnului, scuipând resturile pe cuprinsul mlaştinii. Toate cele trei turnuri erau verzi din cauza muşchiului. Un copac creştea între pietrele din partea de nord a Turnului Porţii, crengile sale noduroase fiind acoperite cu piei albe şi puturoase.

— Zeii să aibă milă, exclamă Ser Brynden când dădu cu ochii de priveliştea din faţa lor. Ăsta-i Moat Cailin? Dar nu-i altceva decât…

— …o capcană mortală, termină Catelyn în locul lui. Ştiu cum arată, unchiule. Am gândit la fel când l-am văzut prima oară, însă Ned m-a asigurat că aceste ruine sunt mai grozave decât par. Cele trei turnuri rămase controlează toate căile de acces, iar un duşman trebuie să treacă printre ele. Mlaştinile sunt impenetrabile, pline de nisipuri mişcătoare şi gropi adânci şi freamătă de atâţia şerpi. Pentru a lua cu asalt oricare dintre turnuri, o oaste ar trebui să-şi facă drum prin smârcurile până la şold, să traverseze şanţul de apărare plin cu şopârle-leu şi să se caţere pe ziduri alunecoase din cauza muşchiului, toate astea în timp ce ar fi expusă la tirul arcaşilor din celelalte turnuri. Îi oferi unchiului ei un zâmbet mohorât. Iar la lăsarea nopţii se zice că apar nălucile, spiritele reci şi răzbunătoare ale nordului, însetate de sângele celor din sud.

Ser Brynden chicoti.

— Să-mi aminteşti să nu zăbovesc pe aici. Ultima dată când m-am căutat, eram şi eu tot din sud.

Pe toate cele trei turnuri fuseseră ridicate portdrapele. Razele de soare ale Casei Karstark fâlfâiau pe Turnul Beţivanului, sub lupul străvechi; pe Turnul Copiilor era gigantul cu lanţurile sfărâmate al lui Marele Jon. Însă pe Turnul Porţii, flamura Casei Stark flutura singură. Acolo îşi stabilise Robb comanda. Catelyn se îndreptă într-acolo, iar Ser Brynden şi Ser Wendel o urmară, caii lor păşind încet pe drumul din scânduri care fusese amenajat peste câmpurile negre-verzi din mocirlă.

Îşi găsi fiul înconjurat de lorzii-stegari ai tatălui său, într-o sală friguroasă, cu un foc de turbă arzând în vatra neagră. Era aşezat la o masă masivă, din piatră, iar înaintea lui erau teancuri de hârtii şi hărţi; vorbea aprins cu Roose Bolton şi Marele Jon. La început nici nu o băgă în seamă… Însă lupul său da. Fiara cenuşie, imensă, zăcea lângă foc, însă când Catelyn intră, îşi înălţă capul, iar ochii săi aurii se fixară asupra ochilor ei. Lorzii tăcură unul după altul, iar Robb ridică privirile, intrigat de liniştea bruscă, şi o văzu.

— Mamă? spuse el cu un glas încărcat de emoţie.

Catelyn ar fi vrut să alerge la el, să-i sărute fruntea frumoasă, să-l copleşească cu îmbrăţişări şi să-l strângă atât de tare în braţe încât să nu-l mai lase niciodată să fie primejduit… Însă acolo, cu toţi lorzii de faţă, nu îndrăzni. Aşa ca rămase la capătul celălalt al lespezii de bazalt pe care o foloseau drept masă. Lupul străvechi se ridică în picioare şi traversă încăperea, venind la ea. Părea mai mare decât un lup.

— Ţi-ai lăsat barbă, îi spuse lui Robb, în timp ce Vântul Cenuşiu îi amuşina mâna.

El îşi mângâie smocul de barbă, intimidat brusc.