Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Să fie nebunia care o cuprinsese zămislită din frică? Ori era o înţelepciune stranie, îngropată în chiar sângele ei? Dany nu ar fi putut spune. Îşi auzi propriul glas rostind:

— Ser Jorah, aprindeţi focul.

— Khaleesi? Cavalerul îi aruncă o privire ciudată. Este atât de cald! Sunteţi sigură?

Nu mai fusese niciodată atât de sigură ca acum.

— Da. Mi-e… mi-e frig. Aprinde focul. El făcu o plecăciune.

— După cum porunciţi.

După ce cărbunii se încinseră, Dany îl trimise de la ea pe Ser Jorah. Trebuia să fie singură pentru a face ce avea de făcut. Asta-i sminteala, îşi spuse ridicând dintre catifele oul negru-purpuriu. Va crăpa şi va arde, şi e atât de frumos, ser Jorah mă va socoti nebună dacă-l stric, dar…

Legănând oul în ambele mâini, îl duse la foc şi-l împinse între cărbunii aprinşi. Solzii negri păreau că strălucesc pe când se adăpau din foc. Flăcările linseră piatra cu limbile lor mici şi roşii. Dany puse şi celelalte ouă pe foc, lângă cel negru. Când se dădu înapoi de lângă vatră, respiraţia i se zbătu în gât. Privi până ce cărbunii se transformară în cenuşă. Scântei repezi ţâşneau în sus şi în afara coşului de fum. Căldura se răspândea în valuri în jurul ouălor de dragon. Şi cu asta se termină totul.

Fratele tău, Rhaegar, a fost ultimul dintre dragoni, spusese Ser Jorah. Dany îşi privi ouăle cu tristeţe. La ce se aşteptase? Dragonii vieţuiseră acum o mie de mii de ani, iar ouăle de aici erau doar nişte pietre frumoase. Nu mai puteau zămisli vreun dragon. Un dragon era aer şi foc. Carne cu viaţă în ea, nu pietre moarte.

Vatra era din nou rece când se întoarse Khal Drogo. Cohollo trăgea după el un cal de povară, cu hoitul unui leu mare şi alb atârnat de spatele lui. Sus, stelele se iţeau pe cer. Khal-ul râse când sări de pe armăsarul său şi-i arătă zgârieturile de pe picioare, acolo unde hrakkar-ul răzbise cu ghearele prin jambiere.

— Am să-ţi fac o mantie din blana lui, lună a vieţii mele, promise el.

Când Dany îi povesti ce se petrecuse în piaţă, râsetele se curmară, iar Khal Drogo rămase tăcut.

— Otrăvitorul nu este decât primul, îl avertiză Ser Jorah, dar vor urma şi alţii. Bărbaţii vor îndrăzni multe pentru un titlu de lord.

Drogo rămase tăcut multă vreme. În cele din urmă spuse:

— Acest vânzător de otrăvuri a alergat spre luna vieţii mele. Ar fi fost mai bine să alerge după ea. Aşa va face. Jhogo, Jorah Andalule, vă spun la fiecare dintre voi, alegeţi orice cal veţi voi din herghelia mea şi va fi al vostru. Oricare armăsar, în afară de roşcatul meu şi Argintul, care a fost darul de nuntă pentru mireasa mea. Vă fac acest dar pentru ceea ce aţi făcut voi. Iar lui Rhaego, fiul lui Drogo, armăsarul care va încăleca lumea, şi lui îi ofer un dar. Lui îi voi da acest scaun de fier pe care a şezut tatăl mamei lui. Îi voi da cele Şapte Regate. Eu, Drogo, khal-ul, voi face acest lucru. Glasul său se ridică, iar el îşi înălţă pumnul spre cer. Îmi voi duce khalasar-ul spre Apus, acolo unde se termină lumea, şi voi călări pe caii de lemn, peste marea neagră şi sărată, aşa cum nici un alt khal n-a mai făcut înainte. Voi ucide toţi bărbaţii în veşminte de fier şi le voi surpa casele de piatră. Le voi silui femeile, le voi lua copiii sclavi şi-i voi aduce pe zeii lor sfărâmaţi la Vaes Dothrak, ca să se plece la poalele Mamei Munţilor. Asta vă jur eu, Drogo, fiul lui Bharbo. Jur înaintea Mamei Munţilor, aşa cum stelele îmi sunt martori.

Khalasar-ul său părăsi Vaes Dothrak două zile mai târziu, luând-o spre sud şi apus, peste câmpii. Khal Drogo îi conducea călare pe marele său armăsar roşcat, cu Daenerys alături, pe Argintul ei. Negustorul de vinuri alerga în urma lor gol, cu picioarele goale, înlănţuit de gât şi de mâini. Lanţurile erau legate de căpăstrul Argintului lui Dany. Ea călărea, iar el alerga în urma ei, desculţ şi împleticit. Nu i se putea întâmpla nimic… atâta, vreme cât continua să alerge.