Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Ba ştiu, replică Bran. Înţelegea destule despre împreunări, văzuse câinii prin curte şi privise cum făcea un armăsar cu o iapă, însă discuţiile despre asta îl stânjeneau. Se uită spre Hodor. Du-te înapoi şi ia-ţi hainele, Hodor. Du-te şi te îmbracă.

— Hodor.

Plecă de unde venise, aplecându-se sub crengile gârbovite ale copacului.

Era teribil de mare, se gândi Bran, privindu-l plecând.

— Chiar sunt uriaşi adevăraţi dincolo de Zid? o întrebă pe Osha, nesigur.

— Uriaşi şi lucruri mult mai rele decât ei, domnisorule. Asta am tot încercat să-i spun fratelui tău când m-a întrebat, şi lui Maester şi băiatului acela zâmbitor, Greyjoy. S-a stârnit vântul rece, iar bărbaţii pleacă de lângă focurile lor şi nu se mai întorc niciodată… ori dacă se întorc, nu mai sunt bărbaţi, ci nişte spurcăciuni cu ochi albaştri şi mâini reci şi negre. De ce crezi că fugeam spre sud, împreună cu Stiv şi Hali şi ceilalţi nebuni? Mance crede că va putea lupta, curajosul şi încăpăţânatul, de parcă arătările albe n-ar fi altceva decât cercetaşi, dar ce ştie el? Poate să-şi spună Regele-de-dincolo-de-Zid cât o pofti, dar nu-i decât o cioară bătrână care si-a luat zborul din Turnul Umbrei. N-a gustat niciodată iarna. M-am născut acolo, copile, la fel ca mama şi ca mama ei înainte şi ca mama acesteia, născute din Oamenii Liberi. Ne amintim. Osha se ridică, iar lanţurile zdrăngăniră. Am încercat să-i spun domnişorului de frate-tău, dar abia ieri l-am văzut prin curte. „Lordul meu, Stark”, i-am zis cu tot respectul, dar s-a uitat parcă prin mine, iar prostănacul ăla transpirat de Umber Marele Jon m-a azvârlit din calea lui. Atunci aşa să fie, am să-mi port fiarele şi-mi voi ţine gura. Un bărbat care nu ascultă nu poate auzi.

— Spune-mi mie. Robb mă va asculta, ştiu că da.

— Da? Vom vedea. Să-i spui asta, don'şorule. Spune-i că pleacă în marş într-o direcţie greşită. Spre nord ar trebui să-şi conducă oamenii. Nord, nu sud. Mă auzi?

Bran dădu din cap.

— Am să-i spun.

Însă în noaptea aceea, când cinară în Marea Sală, Robb nu li se alătură. Mancă în seră, împreună cu Lordul Rickard şi Marele Jon şi ceilalţi lorzi-stegari, pentru a pune la punct ultimele pregătiri pentru marşul cel lung care-i aştepta. Îi rămăsese lui Bran sarcina de a ocupa locul în capul mesei şi să îi ospăteze pe fiii Lordului Karstark şi pe ceilalţi prieteni de vază. Deja se aşezaseră când Hodor îl aduse pe Bran în sală, cărându-l în spate, şi îngenunche lângă scaunul înalt. Doi dintre servitori îl ajutară să-l scoată din coş. Bran putea simţi asupra lui ochii tuturor străinilor din sală. Se lăsase tăcerea.

— Lorzii mei, anunţă Hallis Mollen, iată-l pe Brandon Stark de Winterfell.

— Vă spun bun-venit la focul nostru, zise Bran ţeapăn, vă ofer carne şi mied, în onoarea prieteniei noastre.

Harrion Karstark, cel mai mare dintre fiii Lordului Rickard, se plecă, iar fraţii săi îl urmară; totuşi, pe când se reaşezau la locurile lor, îi auzi pe cei doi tineri şuşotind între ei, peste zăngănitul cupelor cu vin:

— … mai bine aş muri decât să trăiesc aşa, murmură unul, Eddard, tizul tatălui său, iar fratele său, Torrhen, spuse că era mai mult ca sigur că băiatul era fărâmat şi pe dinăuntru, la fel ca pe dinafară, fiind prea laş ca să-şi ia singur viaţa.

Fărâmat, se gândi Bran cu amărăciune, pe când strângea cuţitul. Asta era el acum? Bran cel Fărâmat?

— Nu vreau să fiu fărâmat, îi şopti el îndârjit lui Maester Luwin, care fusese aşezat de-a dreapta sa. Vreau să fiu cavaler.

— Sunt unii care spun că ordinul meu este cel al cavalerilor minţii, răspunse Luwin. Eşti un băiat surprinzător de isteţ, când îţi munceşti mintea, Bran. Te-ai gândit vreodată că ai putea purta colierul de Maester? N u există nici o limită în ceea ce ai putea învăţa.

— Vreau să învăţ vrăji, îi spuse Bran. Cioara mi-a promis că voi zbura.

Maester Luwin oftă.

— Te pot învăţa istorie, tămăduiri, despre ierburi. Pot să te învăţ graiul corbilor şi cum să construieşti un castel, să ştii cum marinarii îşi conduc corăbiile luându-se după stele. Pot să te mai învăţ măsurarea zilelor şi marcarea anotimpurilor, iar la Citadela din Oraşul Vechi ei te pot învăţa alte o mie de lucruri. Dar, Bran, nimeni nu te poate învăţa vrăjitorii.

— Copiii ar putea, făcu Bran. Copiii pădurii. Asta-i aminti de promisiunea pe care i-o făcuse Oshei, în grădina zeilor, aşa că-i povesti lui Luwin ce-i spusese ea. Maester ascultă politicos.

— Cred că femeia venetică ar putea să-i dea Bătrânei Nan lecţii de scornit poveşti, zise el după ce Bran termină. Am să discut şi eu cu ea, dacă vrei, dar ar fi cel mai bine dacă nu l-ai tulbura pe fratele tău cu această sminteală. Are şi aşa destule pe cap, fără să se mai preocupe şi de uriaşi şi oameni morţi prin păduri. Lannisterii îl ţin prizonier pe tatăl tău, Bran, nu copiii pădurii, îşi puse mâna cu blândeţe pe braţul lui. Gândeşte-te la ce am spus, copile.