Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Folosise glasul lui Robb Lordul când îi spusese asta; Bran ştia că asta însemna că nu mai încăpeau nici un fel de discuţii. Era din cauza a ceea ce se petrecuse în pădurea lupilor. Amintirea încă îi mai stârnea vise oribile. Fusese la fel de neajutorat ca un bebeluş, neputându-se apăra mai bine ca Rickon. Ba nici cât el… Rickon, cel puţin, i-ar fi lovit. Asta îl ruşina. Era cu numai câţiva ani mai mic decât Robb; dacă fratele său era aproape bărbat, tot aşa era şi el. Ar fi trebuit să fie capabil să se protejeze.

Acum un an înainte, ar fi vizitat oraşul chiar dacă asta ar fi însemnat să se caţere pe ziduri. În acele zile ar fi putut alerga pe scări, să încalece şi să descalece singur de pe poneiul său, să-şi mânuiască sabia de lemn suficient de bine încât să-l trântească în mocirlă pe Prinţul Tommen. Acum nu putea decât să privească, uitându-se prin tubul cu lentile al lui Maester Luwin. Maester îl învăţase semnificaţia tuturor flamurilor: pumnul înzăuat al Gloverilor, argintiu pe stacojiu; ursul negru al lui Lady Mormont; bărbatul jupuit care-l reprezenta pe Roose Bolton de la Dreadfort; un elan pentru Hornwood; o secure de luptă pentru Cerwyni; trei molizi pentru Tallhart; şi blazonul de temut al Casei Umber, un uriaş urlând în lanţurile spulberate.

Foarte curând se obişnui şi cu chipurile, când lorzii şi fiii lor şi cavalerii vasali sosiră la Winterfell pentru ospăţ. Nici chiar Marea Sală nu era destul de mare pentru a-i aşeza pe toţi o dată, aşa că Robb îi primi pe fiecare dintre stegarii lui principali, unul câte unul. Lui Bran i se dădea întotdeauna locul de onoare, de-a dreapta fratelui său. Unii dintre lorzii-stegari îi aruncau priviri ciudate pe când şedea acolo, de parcă s-ar fi întrebat cu ce drept un băieţandru era aşezat deasupra lor, şi mai era şi olog.

— Câţi sunt acum? îl întrebă Bran pe Maester Luwin, pe când Lordul Karstark şi fiii săi trecură printre porţile de la zidul exterior. ‹

— Douăsprezece mii de oameni sau pe aproape, nu mai contează.

— Câţi cavaleri?

— Destul de puţini, zise Maester cu un aer nerăbdător. Ca să ajungi cavaler, trebuie să stai de veghe în sept şi să fii uns cu cele şapte uleiuri pentru a-ţi sfinţi jurămintele, în nord, numai câteva din marile Case păstrează cultul celor Şapte. Restul îi venerează pe vechii zei şi nu numesc cavaleri… Însă aceşti lorzi şi fiii lor şi oamenii lor nu sunt mai puţin impunători sau mai puţin loiali şi onorabili. Valoarea unui bărbat nu este indicată de particula ser pusă înaintea numelui său. Aşa cum ţi-am spus de sute de ori înainte.

— Totuşi, zise Bran, câţi cavaleri sunt?

Maester Luwin oftă.

— Trei sute, poate patru… Între cei trei mii de lăncieri care nu sunt cavaleri.

— Lordul Karstark este ultimul, făcu Bran gânditor. Robb îl va ospăta la noapte.

— Fără îndoială că da.

— Şi cât mai este până… până când pleacă?

— Trebuie să pornească foarte curând, ori deloc, zise Maester Luwin. Oraşul de iarnă este plin până la refuz, iar această armată va mătura întregul domeniu dacă mai stă mult aici. Alţii aşteaptă să li se alăture pe drumul regelui, cavaleri de stepă şi de pe lângă lacuri şi Lorzii Manderly şi Flint. Luptele au început deja pe domeniile de lângă râuri, iar fratele tău are multe leghe de străbătut.

— Ştiu. Bran se simţea la fel de mizerabil pe cât îi sunase vocea. Îi înapoie tubul de bronz şi observă cât de mult se rărise pe creştet părul lui Luwin. Putea vedea pielea rozalie iţindu-se printre fire. I se părea ciudat să se uite în jos la el, în acest fel, când îşi petrecuse întreaga viaţă privindu-l de jos în sus, însă când şedeai pe spatele lui Hodor, puteai privi de sus pe toată lumea.

— Nu mai vreau să mă uit. Hodor, du-mă înapoi la fortăreaţă.

— Hodor, zise Hodor.

Maester Luwin strecură tubul în mâneca sa.

— Bran, fratele tău, lordul, nu va mai avea timp să te vadă acum. Trebuie să-i întâmpine pe Lordul Karstark şi pe fiii lui.

— N-am să-l deranjez pe Robb. Vreau să merg în grădina zeilor. Îşi puse mâna pe umărul lui Hodor.

— Hodor.

Un şir de suporturi dăltuite în granit formau o scară pe zidul interior al turnului. Hodor fredona ceva fără nici o noimă coborând lent, în timp ce Bran se clătina pe spatele lui, în hamul împletit pe care i-l făcuse Maester Luwin. Acesta se inspirase din coşurile pe care le foloseau femeile ca să ducă lemne de foc în spate; după aceea fusese cât se poate de simplu să decupeze găuri pentru picioare şi să ataşeze câteva curele pentru a distribui mai echilibrat greutatea lui Bran. Nu era aşa de bine ca atunci când era în şa pe Dansatoare, însă erau locuri unde calul nu putea ajunge, iar el nu se simţea atât de ruşinat pe cât era când Hodor îl căra în braţe, ca pe un copil. Şi lui Hodor părea să-i placă, deşi cu el era greu să-ţi dai seama. Singurul lucru neplăcut erau uşile. Uneori, Hodor uita că-l avea pe Bran în spate şi putea fi dureros când trecea de uşi.

Timp de aproape două săptămâni, fură atât de multe sosiri şi plecări, încât Robb porunci ca ambele grilaje de la porţi să fie ţinute ridicate, iar între ele, podul coborât chiar şi în miez de noapte. Când Bran ieşi din turn, coloana lungă de lăncieri în armuri trecea şanţul de apărare dintre ziduri — oamenii lui Karstark, urmându-şi lorzii în castel. Purtau armuri negre şi coifuri semideschise şi mantii din lână neagră, ţesute cu razele albe. Hodor mărşălui pe lângă ei, zâmbindu-şi sieşi, iar cizmele-i tropăiau pe lemnul podului. Călăreţii le aruncară priviri nedumerite, iar Bran auzi chiar şi un hohot. Refuză însă să se lase copleşit.