Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]
- Автор: Мартин Джордж Рэймонд Ричард
- Год: 2007
- Язык: Română
- Год: Nemira
- ISBN: 978-973-143-062-1
- Переводчик: Silviu Genescu
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]». Краткое содержание книги:
George R.R. Martin nu doar scrie un roman, ci creează o lume. O lume în care iernile pot dura ani întregi, în care luptele cu săbiile sunt la ordinea zilei, iar magia există. Narată din mai multe puncte de vedere, povestea are la bază confruntările dintre conducătorii a şapte regate, ce urmăresc miza cea mare, tronul, şi pericolele inimaginabile ce ameninţă hotarele tărâmului. Urmărind un număr mare de personaje şi mai multe fire epice, autorul le îmbină armonios, rezultând un fantasy de excepţie.
Din seria „Un cântec de gheaţă şi foc” au mai fost traduse cărţile „Încleştarea regilor” şi „Iureşul săbiilor”, cel de-al patrulea volum fiind în pregătire. Anul acesta urmează să fie lansată a cincea carte, alte două fiind planificate de autor. Martin a obţinut premiul Locus pentru fiecare dintre primele trei volume ale seriei şi nominalizări pentru toate patru la prestigioasele premii de SF şi fantasy, Hugo şi Nebula.
— Oamenii se vor uita după tine, îl avertizase Maester Luwin prima dată când legaseră coşul împletit pe spatele lui Hodor. Te vor privi şi vor vorbi, iar unii vor râde de tine. Să-i las să rada, se gândea Bran. Nimeni nu râdea de el în camera de dormit, însă nu putea să-şi ducă viaţa în pat.
Pe când treceau pe sub grilajul porţii, Bran îşi puse două degete în gură şi fluieră. Vară veni gonind din curte. Deodată, lăncierii lui Karstark se luptau să-şi strunească bidiviii, caii îşi dădeau ochii peste cap şi nechezau înspăimântaţi. Un armăsar dădu înapoi, iar călăreţul blestemă şi se agăţă de hamuri cu disperare.
Mirosul lupilor străvechi înspăimânta caii, dacă aceştia nu erau obişnuiţi cu el, dar se potoleau îndată ce Vară pleca.
— Grădina zeilor, îi aminti Bran lui Hodor.
Chiar şi Winterfell era ticsit. Curtea răsuna de zăngănitul săbiilor şi securilor, de huruitul căruţelor şi de lătrăturile câinilor. Uşile armureriei erau deschise, iar Bran îl zări pe Mikken la forja sa, lovind cu ciocanul în timp ce transpiraţia îi curgea pe pieptul dezgolit. Bran nu mai văzuse niciodată atât de mulţi necunoscuţi, nici măcar când Regele Robert venise să-l viziteze pe tatăl său.
Încercă să nu se crispeze când Hodor se strecură pe sub canatul uşii joase. Străbătură un hol lung şi întunecos, cu Vară strecurându-se cu uşurinţă pe lângă ei. Lupul se uita în sus din când în când, cu ochii arzând precum aurul lichid. Lui Bran i-ar fi plăcut să-l atingă, însă era prea sus ca să poată ajunge cu mâna.
Grădina zeilor era o insulă de pace în haosul care devenise Winterfell. Hodor îşi făcu drum printre pâlcurile dese de stejari şi molizi, până lângă iazul netulburat de lângă copacul inimii. Se opri sub crengile noduroase ale acestuia, fredonând. Bran ridică braţele şi se săltă din scaun, trăgându-şi greutatea picioarelor moarte prin găurile coşului împletit. Rămase atârnat o clipă, legănându-se, iar frunzele de un roşu-închis i se frecară de faţă, până când Hodor îl apucă şi-l puse pe o piatră netedă, aşezată lângă apă.
— Vreau să rămân singur pentru câtva timp, zise. Du-te şi înoată. Mergi la iazuri.
— Hodor.
Hodor ţopăi printre copaci şi dispăru. Dincolo de grădina zeilor, sub ferestrele Casei de Oaspeţi, un pârâu subteran, fierbinte, alimenta trei iazuri mici. Din apă se înălţau aburi, zi şi noapte, iar zidul care se ridica pe lângă ele era acoperit de muşchi. Hodor ura apa rece şi se zbătea ca o pisică sălbatică atunci când era ameninţat cu săpunul, dar se cufunda cu bucurie în cel mai fierbinte dintre iazuri şi putea sta acolo cu orele, scoţând un bolborosit sonor, imitând pârâul, ori de câte ori ieşea din adâncimea verzuie şi tulbure pentru a lua o gură de aer.
Vară bău şi se aşeză lângă Bran. El mângâie botul lupului şi, pentru o clipă, băiatul şi animalul se simţiră împăcaţi. Lui Bran îi plăcuse dintotdeauna grădina zeilor, chiar şi înainte, însă în ultima vreme se simţea din ce în ce mai atras de ea. Nici chiar copacul inimii nu-l mai speria ca înainte. Ochii adânci, roşii, sculptaţi în trunchiul alb, continuau să-l privească, dar acum îl linişteau. Zeii priveau spre el, îşi spuse; vechii zei, zeii familiei Stark şi ai Primilor Oameni şi ai copiilor pădurii, zeii tatălui său. Se simţea în siguranţă în văzul lor şi tăcerea adâncă a copacilor îl ajuta să gândească, Bran se gândise mult de la cădere; gândise şi visase şi vorbise cu zeii.
— Vă rog, faceţi în aşa fel încât Robb să nu plece, se rugă el încet. Îşi plimbă palma prin apa rece, trimiţând undele în tot iazul. Faceţi-l să rămână. Sau, dacă trebuie să plece, aduceţi-l acasă în siguranţă, cu mama şi tata şi fetele. Şi faceţi… faceţi ca Rickon să înţeleagă.
Frăţiorul său se agita ca o furtună de zăpadă de când aflase că Robb se ducea la război, când înlăcrimat, când furios. Refuzase să mai mănânce, plângând şi urlând mai toată noaptea, ba chiar o lovise pe Bătrâna Nan când ea încercase să-i cânte ceva pentru a-l face să doarmă, iar a doua zi dispăruse. Robb pusese jumătate din oamenii de la castel să-l caute, iar când în cele din urmă îl găsiseră în cripte, Rickon încercase să-i taie cu o sabie de fier, ruginită, luată din mâna unuia dintre regii morţi, iar Câinele Lăţos ţâşnise din beznă ca un demon cu ochii verzi. Lupul devenise aproape la fel de sălbatic ca Rickon; îl muşcase pe Gage de braţ şi sfâşiase o bucată din coapsa lui Mikken. Trebuise ca însuşi Robb şi Vântul Cenuşiu să vină şi să-l potolească, Farlen pusese ca lupul negru să fie înlănţuit în cuşcă, iar Rickon plânsese şi mai mult pentru că rămăsese fără el.
Maester Luwin îl sfătuise pe Robb să rămână la Winterfell, iar Bran se rugase de el, pentru propria sa siguranţă, la fel ca pentru a lui Rickon, însă fratele său clătinase doar din cap şi repetase cu încăpăţânare:
— Nu vreau să plec. Trebuie să plec.
Erau doar pe jumătate o minciună. Cineva trebuia să se ducă, să menţină poziţia la Gât şi să-i ajute pe Tully împotriva Lannisterilor, Bran putea înţelege asta, însă nu trebuia să fie chiar Robb. Fratele său i-ar fi putut ceda comanda lui Hal Mollen, lui Theon Greyjoy sau unuia dintre lorzii-stegari. Maester Luwin îl îndemnase să facă asta, însă Robb nici nu voise să audă.
— Tatăl meu, lordul, nu ar trimite niciodată oameni să moară în vreme ce el ar rămâne ca un laş în spatele zidurilor.
Acum, lui Bran, Robb i se părea aproape un străin, un adevărat lord, deşi nu trecuse încă de cea de-a şaisprezecea zi de nume. Chiar şi stegarii tatălui lor păreau să fi simţit asta. Mulţi voiseră să-l pună la încercare, fiecare în felul său. Roose Bolton şi Robett Glover ceruseră amândoi să li se încredinţeze onoarea de a conduce lupta, primul imperios, iar cel de-al doilea cu un zâmbet şi o glumă. Solida şi cărunta Maege Mormont, îmbrăcată în zale, ca un bărbat, îi spusese direct lui Robb că era destul de tânăr încât să-i fie nepot şi că nu era treaba lui să-i dea ei porunci… Însă se întâmpla că ea avea o nepoată pe care i-ar fi dat-o cu dragă inimă de soţie. Lordul Cerwyn, cel cu vorba moale, chiar îşi adusese fiica cu el, o fată rotofeie şi aşezată, de treizeci de ani, care stătea la stânga tatălui ei şi nu-şi ridica niciodată ochii din farfurie. Jovialul Lord Hornwood nu avea fiice, însă adusese daruri, un cal într-o zi, o halcă de carne de căprioară în alta, un corn placat cu argint în cealaltă zi, şi nu ceruse nimic în schimb… nimic în afară de un anumit avanpost luat de la bunicul său, drepturi de vânătoare la nord, o anumită colină şi să fie lăsat să facă o îndiguire la Cuţitul Alb, dacă nu-i era cu supărare lordului.
Robb îi răspunsese fiecăruia cu o politeţe rece, aşa cum ar fi făcut şi tatăl său, iar cumva îi supuse voinţei sale.
Iar când Lordul Umber, căruia oamenii săi îi spuneau Marele Jjon, înalt cât Hodor şi de două ori mai masiv, ameninţase să-şi retragă trupele dacă era plasat în urma oamenilor lui Hornwood şi Cerwyn în ordinea de marş, Robb îi spusese că n-avea decât.