Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Lordul meu, oare nu v-ar asculta regele?

Bătrânul Urs dădu din umeri.

— Un rege-copil… Îmi închipui că ascultă, mai degrabă, de maică-sa. Ce păcat că piticul nu-i cu ei. Este unchiul băietanului şi a văzut ce nevoi avem, când ne-a vizitat. N-a fost bine că mama ta l-a luat în captivitate…

— Lady Stark nu este mama mea, îi reaminti Jon tăios. Tyrion Lannister îi fusese prieten. Dacă Lordul Lddard era ucis, ea ar fi fost la fel de vinovată ca regina. Lordul meu, dar ce-i cu surorile mele? Arya şi Sansa erau cu tata, ştiţi…

— Pycelle nu pomeneşte nici un cuvânt de ele, dar, fără nici o îndoială, sunt tratate cu blândeţe. Am să-l întreb despre ele când îi voi scrie. Nici nu s-ar fi putut întâmpla într-un moment mai rău ca ăsta. Regatul n-a avut niciodată atâta nevoie de un rege puternic… Ne aşteaptă zile întunecate şi nopţi reci, simt asta în oase… Îi adresă o privire speculativă. Sper că nu te gândeşti să faci vreo prostie, băiete?

E tatăl meu, ar fi vrut Jon să spună, dar ştia că Mormont nu voia să audă aşa ceva. I se uscase gâtul. Se forţă să mai ia o înghiţitură de vin.

— Datoria ta este aici, acum, îi reaminti Lordul Comandant. Viaţa ta anterioară s-a sfârşit când te-ai îmbrăcat în negru. Corbul repetă cu un glas cavernos: Negru. Mormont nici nu-l băgă în seamă. Indiferent ce fac acolo, la Debarcaderul Regelui, nu-i treaba noastră. Cum Jon nu răspunse, bătrânul îşi termină vinul şi zise: Poţi să pleci acum. Nu mai am şi alte nevoi pentru astăzi. Mâine m-ai putea ajuta să scriu scrisoarea aceea.

Jon nu-şi amintea când se ridicase şi plecase din seră. Următorul lucru de care fu conştient era că tocmai cobora treptele din turn, gândindu-se: Este vorba despre tatăl meu, surorile mele, cum să nu mă privească şi pe mine?

Afară, unul dintre străjeri se uită la el şi-i spuse:

— Fii tare, băiete. Zeii sunt cruzi. Ei ştiu, îşi dădu Jon seama.

— Tatăl meu nu este trădător, răspunse el scorţos.

Chiar şi cuvintele i se opriseră în gât, de parcă ar fi vrut să-l sufoce. Vântul se înteţea şi în curte părea că se făcuse mai frig decât atunci când venise. Spiritul verii se retrăgea către culcuş.

Restul după-amiezii trecu precum un vis. Jon nu ar fi putut spune unde se dusese, ce făcuse sau cu cine vorbise. Nălucă era cu el, asta ştia. Prezenţa tăcută a lupului străvechi îl liniştea. Fetele n-au nici măcar asta, se gândi el. Lupii lor le-ar fi putut ajuta să fie în siguranţă, însă Lady e moarta, iar Nymeria dispărută şi ele sunt singure.

Când soarele apuse, dinspre nord începu să bată vântul. Jon îi putea auzi vuietul lovind Zidul şi meterezele îngheţate, când se duse în sala de mese pentru cină. Hobb gătise o tocană de căprioară, cu orz, ceapă şi morcovi. Când turnă o porţie în plus în farfuria lui John şi-i dădu un colţ crocant de pâine, îşi dădu seama ce însemna asta. Ştie. Privi în sală şi văzu capete întorcându-se în grabă, priviri plecate din politeţe. Ştiu cu toţii.

Prietenii i se alăturară.

— I-am cerut septonului să aprindă o lumânare pentru tatăl tău, îi povesti Matthar. E o minciună, ştim cu toţii că este o minciună.

— Chiar şi Grenn ştie că este o minciună, se băgă Pyp. Grenn dădu din cap, iar Sam îl prinse de braţ.

— Eşti fratele meu acum, iar el este şi tatăl meu atunci, zise băiatul cel gras. Dacă vrei să mergi la copacul inimii şi să te rogi vechilor zei, vin cu tine.

Copacii inimii erau dincolo de Zid, dar ştia ce voia Sam să spună. Sunt fraţii mei, se gândi. La fel de mult ca Robb şi Bran şi Rickon…

Iar apoi se auzi un hohot de râs, ascuţit şi crud ca un bici, şi vocea lui Ser Alliser Thorne:

— Nu numai bastard, dar bastardul unui trădător, le spunea el celor din jurul său.

Într-o clipă, Jon sări peste masă cu un pumnal în mână. Pyp încercă să-l prindă, dar el îşi trase piciorul şi goni pe masă, lovind castronul din mâinile lui Ser Alliser.

Tocana se împrăştie peste tot, pătându-i pe fraţi. Thorne se dădu înapoi. Oamenii strigau, însă Jon Snow nu-i mai auzea. Se repezi cu pumnalul la faţa lui Ser Alliser, pentru a lovi ochii aceia reci, de onix, însă Sam se aruncă între ei, iar înainte ca Jon să apuce să se mişte, Pyp îi sări în spate, agăţându-se ca o maimuţă, Grenn îl apucă de braţe, în vreme ce Broscoiul îi smulse pumnalul dintre degete.

Târziu de tot, după ce-l duseseră în chilia sa, Mormont veni să-l vadă, cu corbul pe umăr.

— Ţi-am spus să nu faci nici o prostie, băiete, zise Bătrânul Urs. Băiete, imită pasărea. Mormont dădu din cap, dezgustat. Şi când te gândeşti că-mi pusesem mari speranţe în tine.