Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nu, chiţcăi Samwell Tarly.

Jon era uluit. Vocea nervoasă şi piţigăiată a lui Sam era ultimul lucru din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l audă. Băiatul gras era înspăimântat de ofiţeri, iar Ser Jaremy nu era cunoscut pentru răbdarea sa.

— Nu ţi-am cerut părerile, băiete, făcu Rykker cu răceală.

— Lasă-l să vorbească, izbucni Jon.

Ochii lui Mormont se plimbau de la Sam la Jon şi invers.

— Dacă flăcăul are ceva spus, am să-l ascult. Vino mai aproape, băiete. Nu te putem vedea din spatele cailor.

Sam trecu de Jon şi de bidivii, transpirând din greu.

— Lordul meu… n-ar putea fi vorba de o zi… Priviţi… sângele.

— Da? Mormont se încruntă nerăbdător. Sângele, ce-i cu el?

— Îşi udă scutecele la vederea lui, strigă Chett, iar cercetaşii hohotiră.

Sam îşi şterse transpiraţia de pe frunte.

— Puteţi… puteţi vedea acolo unde Nălucă… lupul străvechi al lui Jon… puteţi vedea cum i-a smuls braţul, şi totuşi ciotul nu a sângerat, uitaţi… Dădu din mână. Tatăl meu… L… Lordul Randyll, m-a obligat să mă uit cum jupuia animale câteodată, când… după… Sam scutură din cap dintr-o parte în alta, iar obrajii îi tremurau. Acum, că se uitase la hoituri, nu mai părea să-şi ferească privirea. Dacă ar fi fost omorâţi nu de mult… sângele ar curge încă, domnii mei. Mai târziu… mai târziu s-ar închega, precum o… o piftie, gros şi… şi… Arăta de parcă i-ar fi venit să vomite. Acest om… uitaţi-vă la încheietură, este complet… sfărâmicioasă… uscată… ca…

Jon îşi dădu imediat ce voia Sam să spună. Putea vedea venele sfâşiate de la încheietura mortului, ca nişte viermi de fier în carnea albă. Sângele-i era ca un praf negru. Totuşi, Jaremy Rykker era de neînduplecat.

— Dacă ar fi morţi de mai mult de o zi, ar fi umflaţi de acum, băiete. Nici măcar nu put.

Dywen, bătrânul pădurar noduros, care se lăuda că putea mirosi când se apropiau zăpezile, se strecură mai aproape de cadavre şi adulmecă.

— Ei bine, nu-s ca nişte panseluţe, însă… Lordul meu, are dreptate aici. Nu se simte putoare de hoit.

— Nu… nu putrezesc, remarcă Sam, iar degetul său grăsuliu tremură numai puţin. Uitaţi-vă acolo… nu-s larve… ori… ori… viermi sau altceva… au zăcut aici, în pădure, însă nu… nu au fost sfâşiaţi sau mâncaţi de animale… numai Nălucă… altfel ar fi… ei sunt…

— Neatinşi, zise Jon încet. Iar Nălucă este altfel. Câinii şi caii nu se apropie de ei.

Cercetaşii schimbară priviri între ei; puteau vedea că aşa era, fiecare dintre ei. Mormont se încruntă, privind de la hoituri la câini.

— Chett, adu dulăii mai aproape.

Chett se strădui cât putea, înjurând, smucind de lese, dând fiecărui animal câte un sărut cu vârful cizmei. Majoritatea câinilor scheunară şi se aşezară. Încercă să tragă de unul. Căţeaua rezistă, hămăind şi zbătându-se de parcă ar fi încercat să scape de zgardă. În cele din urmă se repezi la el. Chett scăpă lesa şi se dădu îndărăt. Câinele sări peste el şi dispăru între copaci.

— Nu… nu-i deloc bine, spuse Sam Tarly cu sinceritate. Sângele… sunt urme de sânge pe haine, iar… iar carnea lor, uscată şi tare, însă… nici o bucată pe pământ ori… În altă parte. Cu aceste… aceste… Sam se forţă să înghită, apoi inspiră adânc. Cu aceste răni… răni îngrozitoare… ar trebui să fie sânge peste tot. Nu-i aşa? Dywen îşi supse dinţii.

— Poate că nici nu au murit aici. Poate că cineva i-a adus aici şi i-a lăsat ca să-i găsim noi. Ca un soi de avertisment. Bătrânul pădurar se uită suspicios în jos. Şi poate că sunt eu un smintit, dar nu ştiu ca Othor să fi avut vreodată ochii albaştri.

Ser Jaremy părea uimit.

— Nici Flowers, se răsti el, întorcându-se să se uite la mort.

Peste pădure se lăsă liniştea. Pentru o clipă, tot ce se mai auzea era doar respiraţia întretăiată a lui Sam şi sunetele umede scoase de Dywen, care-şi sugea dinţii. Jon se ghemui lângă Nălucă.

— Ardeţi-i, şopti cineva, unul dintre cercetaşi — Jon n-ar fi putut spune cine.

— Da, să-i ardem, îndemnă o a doua voce.

Bătrânul Urs scutură din cap cu încăpăţânare.

— Nu încă. Vreau ca Maester Aemon să-i examineze, îi ducem înapoi la Zid.

Unele ordine erau mai uşor de dat decât de îndeplinit, înveliră morţii în mantiile lor, dar când Hake şi Dywen încercară să urce unul pe cal, animalul se agită, nechezând şi cabrându-se, lovind cu copitele, ba chiar îl muşcă pe Ketter când acesta alergă să dea o mână de ajutor. Cercetaşii nu avură mai mult noroc cu ceilalţi bidivii; nici chiar cel mai liniştit dintre ei nu voia să care o astfel de povară. În cele din urmă, fură nevoiţi să taie crengi şi să confecţioneze tărgi rudimentare pentru a târî cadavrele înapoi, pe jos. Era deja trecut de amiază când o luară spre casă.