Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Sam clipi sub strălucirea bruscă şi aruncă neliniştit o privire în jur.

— Barbarii… n-ar… n-ar îndrăzni niciodată să se apropie atât de mult de Zid, nu-i aşa?

— N-au îndrăznit niciodată.

Jon urcă în şa. Când Bowen Marsh şi escorta de cercetaşi încălecară, Jon îşi băgă două degete în gură şi fluieră. Nălucă ieşi în fugă din tunel. Calul de povară al Lordului Administrator fornăi şi se dădu înapoi de lângă lupul străvechi.

— Ai intenţia să iei fiara asta cu tine?

— Da, lordul meu, răspunse Jon.

Nălucă îşi înălţă capul. Părea să guste aerul. Într-o clipă, lupul o zbughi, gonind de-a lungul câmpiei largi, năpădite de iarbă, dispărând între copaci.

Odată ce pătrunseră în pădure, se treziră într-o altă lume. Jon vânase adesea împreună cu tatăl său, cu Jory şi cu fratele său, Robb. Ştia pădurea lupului de lângă Winterfell la fel de bine ca oricare alt bărbat. Pădurea bântuită era la fel, şi totuşi o simţea mult diferită.

Poate că totul era din cauza a ceea ce ştiau deja. Călăriseră dincolo de capătul lumii; cumva, asta schimbase totul. Fiecare umbră părea mai întunecoasă, orice zgomot mult mai evident. Copacii erau deşi, reuşind să acopere lumina soarelui care apunea. Un strat subţire de zăpadă trosnea sub copitele cailor, cu un sunet ca de oase frânte. Când vântul făcu frunzele să foşnească, era ca şi cum un deget de gheaţă trăgea o dâră pe spinarea lui Jon. Lăsaseră Zidul în spate şi numai zeii ştiau ce-i aştepta înainte.

Soarele cobora în spatele copacilor când ajunseră la destinaţie, o poieniţă ascunsă în adâncimea pădurii, unde noua copaci ai inimii creşteau intr-un cerc strâns. Jon îşi ţinu răsuflarea şi-l văzu pe Sam Tarly cum se holba. Nici chiar în pădurea lupului nu aflai niciodată mai mult de doi sau trei astfel de arbori albi crescând în acelaşi loc, iar o poiană cu nouă era ceva nemaivăzut. Pământul pădurii era acoperit cu frunzele căzute, de un roşu-sângeriu, negre de putreziciune pe dedesubt. Trunchiurile mari şi netede erau albe ca nişte oase, iar nouă chipuri priveau spre interior. Scoarţa uscată care acoperea ochii era roşie şi dură ca rubinele. Bowen Marsh le porunci să-şi lase caii în afara cercului.

— Acesta-i un loc sfânt, nu-l vom pângări.

Când intrară în poiană, Samwell Tarly se întoarse încet, uitându-se la fiecare chip în parte. Nici unul nu semăna cu celălalt.

— Ne privesc, şopti el. Vechii zei.

— Da.

Jon îngenunche, iar Sam făcu la fel.

Spuseră cuvintele împreună, pe când ultima geană de lumină se stinse spre apus, iar ziua cenuşie deveni o noapte neagră.

— Ascultaţi-mi cuvintele, fiţi martor la jurământul meu, recitară ei, iar glasurile umplură poiana sub asfinţit. Aducători ai nopţii, acum începe rondul meu. Nu-l voi sfârşi până la moarte. Nu-mi voi lua soaţă, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroană şi nu voi dobândi gloria. Voi trăi şi voi muri la postul meu. Eu sunt spada din beznă. Sunt păzitor pe ziduri. Sunt focul care arde şi alungă frigul, lumina care aduce zorii, trâmbiţa care-i trezeşte pe cei adormiţi, scutul care apără tărâmul oamenilor, îmi închin viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru această noapte şi pentru toate cele care vor veni.

Liniştea se pogorî asupra pădurii.

— Aţi îngenuncheat ca băieţi, intona Bowen Marsh solemn. Acum ridicaţi-vă ca bărbaţi ai Rondului de Noapte.

Jon întinse o mână pentru a-l ridica pe Sam. Cercetaşii se adunară în jurul lor zâmbindu-le şi felicitându-i, toţi în afară de bătrânul pădurar cocârjat, Dywen.

— Mai bine să ne întoarcem, lordul meu, îi spuse el lui Bowen Marsh. Se lasă întunericul, iar în aerul nopţii stăruie ceva ce nu-mi place.

Nălucă îşi făcu apariţia brusc, păşind uşor între doi copaci. Blana albă şi ochi roşii, îşi dădu Jon seama, neliniştindu-se. Precum copacii…

Lupul ţinea ceva între fălci. Ceva negru.

— Ce are acolo? întrebă Bowen Marsh încruntându-se.

— Nălucă, la mine. Jon îngenunche. Adu-l aici.

Lupul străvechi alerga spre el. Jon auzi icnetul scurt al lui Samwell Tarly.

— Zeii să aibă milă, murmură Dywen. Asta-i o mână.